„Am fost un copil cuminte și ascultător. Țin minte că mama și-a dorit să devin preot și, o vreme, nu i-am ieșit din voie. Am fost băiat de altar, mergeam cu preotul pe la casele oamenilor, cu Botezul. Îmi cumpărase mama chiar și veșmânt. Eram mândru când apăream așa, ca băiat de altar, cu veşmântul acela ușor spectaculos. Nu știu ce s-a întâmplat apoi, că n-am mai ajuns preot, după cum știți...”. Marele Singuratic își depăna rar povestea de viață. Odată coborât de pe scândura Teatrului Mic, fugea de reflectoare și sclipici. În ultimele două decenii își căuta liniștea la taclale, în compania discretă a câtorva amici, mereu aceiași, veșnic în același loc. O amintire îi revenea însă în minte ori de câte ori strângea între degete trupul aburind al unui pahar cu guler alb de bere: „Mama adora teatrul, opereta, spectacolul. Ori de câte ori putea, mă lua cu ea. Așa am început să prind drag de scenă, de actori, de actrițe...”. Și nea Mitică zâmbea, pradă minunilor timpului pierdut, cu palma sub falca stângă”. „Cocoșilă s-a stins din prea multă singurătate”, șoptesc astăzi apropiații, cei care au avut norocul să-i stea alături la vreun colț de masă. Probabil, dar astăzi nu-i loc de supoziții și semne de întrebare, ci doar de povești menite să se împletească într-un singur fir.
Cu mama la operetă, cu tata la fotbal
Piciul Dumitru nu împlinise 11 ani când s-a pomenit cooptat în echipa de dansuri populare românești (și rusești!) „Am dansat, cum de nu, mi-a plăcut, dar cred că nici n-am avut încotro. Mă mai lua tata la meciuri, pe stadion, la fotbal. În copilărie am îmbinat așadar horele cu cazaciocul, teatrul și fotbalul. Apoi...”. Apoi, toate eforturile puștiului, adolescentului Mitică s-au contopit într-o unică năzuință: teatrul. „Am făcut multă figuraţie la Teatrul Armatei, înainte de a da la Institut. Prinsesem deja gustul scenei. Erau spectacole istorice, cu multă lume, și câştigam destul de bine. Dacă mai spuneam şi un cuvânt-două, îmi dădeau 20 de lei pe seară, dacă ţineam numai suliţa, doar 12 lei. Şi adunam bănuți, că doar jucam în fiecare seară. Mă vânturam prin teatru mai mult decât o făceau actorii consacrați”, rememora, zâmbind, Mitică Popescu. Nu toate amintirile actorului erau însă calde.
Cheful în urma căruia a înfundat pușcăria
În 1958, un tânăr înalt, slab, seducător, student în anul II la Teatru, era invitat la petrecerea unui prieten, tot în decembrie (lună-cheie), pe 27, chiar de „Sfântul Ștefan”. S-a băut, s-a mâncat, s-a dansat, s-a flirtat. Apoi iar s-a băut, s-a flirtat și s-a discutat înflăcărat. Cum despre ce? Deceniul de stalinism care coborâse ca un crivăț peste România înghețase spuma speranțelor. „S-a vorbit despre o evadare din lagărul sovietic care era atunci țara noastră, despre o fugă peste Ocean, în America. Dar nu vă închipuiți că era ceva bătut în cuie. S-au aprins băieții așa cum se aprindeau românii la câte un chef”, aveau să dezvăluie prieteni de-ai actorului la câteva decenii distanță de acea aventură. Lui Mitică Popescu nu-i plăcea să-și amintească episodul. Îl expedia rapid: „A fost, s-a dus”. Alții însă l-au povestit și, deși exprimat în mai multe variante, toate menționau tăria de caracter a tânărului Popescu. Redăm una dintre variante, fără a declina identitatea povestitorului: „Cineva din grup a vărsat tot la Securitate, așa cum înțelesese el, că vor actorii să fugă din România, să-și trădeze neamul și țara. O aiureală fără cap și coadă!”.
Jilava, Periprava, Salcia
O aiureală, dar în acele vremuri pentru o astfel de mărturie Mitică Popescu și alți câțiva amici din grupul de cheflii au fost deferiți Justiției, cu propunere de condamnare pentru trădare și încercare de trecere frauduloasă a frontierei! În urma cercetărilor, Mitică Popescu - complet nevinovat, el doar asistase la discuții - a refuzat să-și înfunde prietenii, nedezvăluind nimic din planurile expuse de aceștia. Atitudine de înaltă ținută morală - care l-a costat însă trei ani de pușcărie pe motiv de nedenunțare de acte preparatorii pentru trecerea graniței). „Actorii” principali ai nopții de „Sfântul Ștefan” au primit pedepse și mai grele, cuprinse între opt și doisprezece ani, dovadă că au fost și colegi care au „ciripit” îndelung în timpul anchetelor Securității. Închis mai întâi la Jilava, transferat apoi la Periprava, la munci agricole, studentul aspirant Mitică a fost reeducat la cules de porumb și la tăiat de stuf. Salahor în putere, condamnatul Popescu a trecut și pe la Salcia, în Balta Brăilei, unde a prestat activități specifice la digul de protecție ridicat împotriva viiturilor, dar și la construirea canalelor de desecare.
Reprimit în viață
Cariera de actor se estompase în 1961, după trei ani intenși de instruire comunistă în vederea edificării Omului de tip nou. Debusolat, cu pete la dosar, exclus din Institutul de Teatru, Dumitru Popescu a traversat, în iarna anului eliberării din închisorile bolșevizate, cea mai neagră perioadă a vieții. Urmărit pas cu pas de cerberii Securității, evitat de foștii cunoscuți, marginalizat, acesta a avut nevoie de doi ani pentru a-și întoarce soarta. Reprimit în viața artistică (deci, în viață), după intervențiile eficace ale unor profesori care-l apreciaseră încă din primii ani de studenție, Mitică Popescu și-a reluat studiile la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, pe care l-a absolvit în 1967. A fost repartizat la Timișoara, unde a și debutat ca actor, pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu”, apoi a aterizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unde a jucat șase ani înainte să revină acasă, la Teatrul Mic (de unde a și ieșit la pensie).
Și-a găsit sufletul-pereche pe scenă
În 1974, pe când interpreta rolul logodnicului din piesa „Matca” (de Marin Sorescu), Mitică Popescu a pus ochii pe partenera de scenă Leopoldina Bălănuță. „Am realizat că o iubesc pe Poldi atunci când a fost internată timp de o lună și jumătate la «Fundeni», din cauza unei peritonite. O vizitam în fiecare zi, îi duceam de mâncare și stăteam cât mai mult posibil lângă ea. Și acum îmi mai aduc aminte că m-a rugat să-i fac rost de o casetă cu Demis Roussos. I-am îndeplinit dorința și m-am bucurat de bucuria ei”, mărturisea, emoționat, marele actor. Cei doi s-au căsătorit patru ani mai târziu, fiind inițiați în tainele cununiei religioase chiar de tatăl miresei, preot militar, în casa acestuia din Focșani. Cu doi ani mai tânăr decât soția sa, Mitică Popescu s-a bucurat de sufletul lui pereche vreme de 21 de ani, până la dispariția prematură a Leopoldinei, la doar 64 de ani. Mitică și Poldi n-au avut copii - singurul regret al Marelui Singuratic.
Titan pe scândură, titan pe micul ecran
Mitică Popescu a realizat roluri memorabile în piese de teatru precum „Cititorul de contor” de Paul Everac (1976, regia Paul Everac), „Să îmbrăcăm pe cei goi” de Pirandello (1978, regia Cătălina Buzoianu), „Maestrul și Margarita” de Bulgakov (1980, regia Cătălina Buzoianu), „Niște țărani” de Dinu Săraru (1981, regia Cătălina Buzoianu), „O femeie drăguță cu o floare și ferestre spre nord” de Eduard Radzinski (1986, regia Dragoș Galgoțiu), „Pescărușul” de Cehov (1993, regia Cătălina Buzoianu), „Cum vă place” de Shakespeare (1996, regia Nona Ciobanu), „Sonata fantomelor” de August Strindberg (1999, regia Cătălina Buzoianu), „Școala femeilor” de Molière (1999, regia Alexandru Dabija), „Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni (1999, regia Mihai Constantin Ranin), „Viitorul e maculatură” de Vlad Zografi (2000, regia Nona Ciobanu), „Alex și Morris” de Michael Elkin (2004, regia Gelu Colceag) sau „Colonia îngerilor” de Ștefan Caraman (2007, regia Nona Ciobanu).
Un rol legendar: „Cocoșilă”
Mitică Popescu și-a început cariera în cinematografie cu pelicula „Dincolo de nisipuri” (1974, în rolul Romniceanu), legendară rămânând prestația în rolul lui Cocoșilă din filmul „Moromeții” (1987), de Stere Gulea, în care a jucat alături de Victor Rebengiuc și Luminița Gheorghiu. Un alt rol de referință a fost cel din „Vânătoarea de vulpi” (regia Mircea Daneliuc, 1980), ecranizare a romanului „Niște țărani”, de Dinu Săraru. Filmografia sa mai include roluri în pelicule precum „Stejar, extremă urgență” (regia Dinu Cocea, 1974), „Mere roșii” (regia Alexandru Tatos, 1976), „De ce trag clopotele, Mitică?” (regia Lucian Pintilie, 1981), „Înghițitorul de săbii” (regia Alexa Visarion, 1981), „Glissando” (regia Mircea Daneliuc, 1985), „Căsătorie cu repetiție” (regia Virgil Calotescu, 1985), „Secretul armei…secrete” (regia Alexandru Tatos, 1988), „Cel mai iubit dintre pământeni” (regia Șerban Marinescu, 1993), „Dulcea saună a morții” (regia Andrei Blaier, 2003), „Păcală se întoarce” (regia Geo Saizescu, 2006), „Ticăloșii” (regia Șerban Marinescu, 2007) sau „Umilință” (regia Cătălin Apostol, 2011).
D’ale lui Mitică
Prezentator al unei dintre cele mai longevive producții TVR, emisiunea „D’ale lui Mitică”, difuzată din 2000 la postul TVR 2, Mitică Popescu a avut o colaborare fructuoasă și cu radiofonia, onorând roluri marcante în producții precum „Dictatorul” de Alexandru Kirițescu (1999), „Proștii sub clar de lună” de Teodor Mazilu (1994) „Aelita” („Declinul lui Marte”) de Aleksey Nikolayevich Tolstoi (1992), „Arden din Feversham” de autor anonim englez din secolul al XVI-lea (1992), „Ketty se mărită” de Michael Sayers (1987), „Să ucizi o pasăre cântătoare” de Nelle Harper Lee (1984), „Coloana nesfârșită” de Mircea Eliade (1981) etc.
86 de ani împlinise Mitică Popescu pe 2 decembrie 2022
Să fiți deștepți și fără frică. Eu vă salut... Mitică!
Am fost băiat de altar, mergeam cu preotul pe la casele oamenilor, cu Botezul”, Mitică Popescu
3 ani de închisoare a executat Mitică Popescu în tinerețe
Ultimul șpriț, cu actorul Valentin Teodosiu