Proiectul de ţară, prescurtat PDT, este ultimul subiect vânturat de clasa politică. E atâta morgă în expresia asta că de fiecare dată când o aud am senzaţia că ne loveşte un meteorit. Când pronunţă câte un important al zilei combinaţia de cuvinte parcă recită o poezie patriotică. Preţ de 15 litere şi două pauze, Terra se opreşte în loc, figura recitatorului devine transfigurată, ochii abia mijiţi până atunci se bulbucă de parcă au descoperit un camion în mers la un metru distanţă, gura devine ciocan, iar cuvintele sunet de trompetă. Ta-ta-ra-ta-ta-ta-ta! Invariabil mă aştept să se ridice o cortină şi să văd un magician care scoate din joben câte un iepure pe care scrie proiect de ţară.
Acu`, serios vorbind, pot să înţeleg moda cu proiectul de ţară, nu pricep abordarea. De ce naiba are nevoie statul român ca să funcţioneze aşa cum scrie la carte de un eveniment la o dată fixă, de genul aderării la UE sau NATO, care să implice neapărat o ceremonie în care puternicii zilei să-şi mulţumească unii altora că şi-au făcut jobul pentru care au fost aleşi sau numiţi? Ce blestem a lovit oare ţara asta ca ea să funcţioneze cum trebuie doar când are cuţitul la os. Puteţi spune orice vreţi, dar ambele aderări, marile proiecte ale acestei ţări după 1989 au avut aerul „totul sau nimic”. De ce are nevoie România de un imbold suplimentar când cel mai important proiect al ei, e scris in Constituţie, la capitulul 2, Drepturile şi libertăţile fundamentale. E acolo tot proiectul de ţară de care avem nevoie: de la egalitatea în faţa legii la construcţia de autostrăzi, totul e scris.
Un fost demnitar al acestei ţări, plecat între timp dintre noi, avea după vreun an şi ceva de ministeriat o vorbă: „Ce blestem are ţara asta de plătit dacă ea merge numai când îi arăţi zăhărelul şi o ameninţi cu morcovul?”. Cam aşa văd eu acum noua modă, însă nu pricep ce e proiectul de ţară: morcov sau zăhărel?