„«Iacacui» este un cuvânt folosit cu precădere în Argeș, Olt, Vlașca și Teleorman. Cel mai adesea pentru a desemna numele împielițatului, celui rău - «trimisul»/ «dăruitul» cuiva «iacacui», în sudul Munteniei și Olteniei, fiind o obișnuință aproape la fel de prezentă și astăzi ca în în veacurile trecute”, menționează antropologul Gheorghiță Ciocioi. De unde ne-am pricopsit cu acest „iacacui”?„Termenul ține de religia și mitologia popoarelor vechi turcice, de la care românii l-au împrumutat (cel mai probabil de la pecenegi, ori de la unele triburi cumane așezate în zonă)”, ne-a mai explicat etnologul.
Pe urmele Satanei (turcești)
Aprofundat: „Yek/ Yak este simbolul răului, tălmăcit astăzi de musulmani prin Iblis, Diavolul, Satana, răzvrătitorul împotriva lui Dumnezeu, forța întunecată a răului, ce se află în adânc/ iad. Yek/ Yak este menționat ca nume al celui rău în dicționarele de mitologie turcești, cu referire la cele mai vechi texte turcice. Astfel, pentru «Divânü Lugâti’t-Türk», un vechi text turc din secolul al XI-lea, cuvântul «yek» reprezintă numele diavolui, satana”. În completare: „În turca veche «yek» derivă din verbul «yemek» («a mânca»), iar în turca kipçak «yak» este o creatură ce se dezlănțuie în vifornițe cu nori de praf. În unele texte turcești cuvântul «yek» e întâlnit sub forma «yek içkek», desemnând un vampir”. Captivant, nu?
Demoni care beau sângele oamenilor
Și nu-i totul: „Unul dintre cele mai vechi texte turcești uigure (secolele al VIII-lea-al X-lea) conține descrieri ale iadului în detaliu, «yak» fiind prezentați ca demoni-câini ai iadului, cei căzuți în infern fiind supuși de ei la cazne. Yak/ Yek sunt, de asemenea, demoni/monștri care pândesc la răscruci, mănâncă oameni și le beau sângele”. Înfricoșător! „Yak/Yek - a mai adăugat antropologul Gheorghiță Ciocioi - este considerat cel mai vechi nume al demonului din folclorul turc, acesta fiind întâlnit și sub forma Yeken/Yaken - demon/zmeu”.
Tartorul tartorilor
Mai mult: „Tartorul demonilor, diavolul-diavolilor, este numit Yak-Yak-uly/Yek-Yek-uly. Ultimul termen, «uly», are semnificația de «mare», păstrată nu doar în turca veche, ci și în alte câteva limbi turcice moderne, cum ar fi turkmena. Așadar, trimiterea către «tătânul» demonilor e ceea ce s-a păstrat astăzi în sudul României”. Cu alte cuvinte, un fel de „Du-te dracului!” (mai special).
Pătați întru credință
De unde-și trag originile numele Mozăceni și Mozacu? Etnologul Gheorghiță Ciocioi: „Sunt nume ale unor localități din sudul actualului județ Argeș (în trecut au aparținut de județele Vlașca și Teleorman). Mozăceni Vale, aflat la o distanță de câteva zeci de kilometri de Mozacu și Mozăceni, s-a format în secolul al XIX-lea din locuitori ai celor două sate menționate (vecine) - care au dat, totodată, și numele râului Mozacu, ce se varsă în Dâmovnic lângă acestea”.
Reintegrarea în ortodoxie
„Mozacu și Mozăceni - a reluat antropologul - își datorează numele «reconfirmării» locuitorilor băjenari de aici - trecuți la catolicism (cel mai probabil sosiți din Ardeal ori de la sud de Dunăre - Ciprovți, Belene, Nikopole - unde erau puternice comunități catolice) - ca ortodocși. «Ungerea» - «(po)măzanie» (sl.) și «(po)măzan» (sl.) - unsul/ reconfirmatul au dat în română cuvintele «măzăceni» și măzat/ măzac”. În plus: „Măzacul/ mozacul, mai cu seamă în Moldova, va căpăta și conotația de «pătat» din punct de vedere al credinței, murdar, om în care nu îți poți pune prea mare încredere (Cantemir). În Muntenia, măzacul/ măzăcenii au devenit «mozaci»/ «mozăceni», reintegrați perfect în Ortodoxie”.
Drag îmi ești, vecine bulgar! (Oare?)
„Pe lângă numele primite în perioada în care la noi s-a slujit în slava veche (limbă de cancelarie, de asemenea, în care se traducea mai totul din românește), Valahia, în special, a avut parte, în câteva rânduri, în decursul istoriei, de migrația unor comunități de bulgari. Acestea s-au stabilit, mai cu seamă, în jurul târgurilor, orașelor mai mari (București, Târgoviște, Câmpulung etc.) - sesiza antropologul Gheorghiță Ciocioi. Se ocupau, îndeosebi, cu grădinăritul, ori negoțul cu vite. Așa se face că astăzi întâlnim nume cu origini bulgărești în unele localități de la nord de Dunăre. Primite la Botez chiar de români (cu nași bulgari), devenite apoi nume de familie”.
Și ne-am ales cu numele Dragomir...
Mai departe: „Ganciu («Gancio»), de pildă, este un nume pur bulgăresc. Provine din Gano/ Gan/ Ganio (ne aducem aminte de celebrul Bai Ganiu din romanul lui Aleko Konstantinov), o prescurtare din Dragan, care are ca diminutiv și forma directă Dragancio (iar la feminin Draganka), cu înțelesul de «a fi drag» (din slav. Drag/ Drago). Forma întreagă a numelui Drag/ Drago, întru început, prin Botez, era Dragomir”.
Branco, Brănko, Brâncoveanu
„Iată un nume folosit, în trecut, la noi, mai ales în Oltenia, de unde își are obârșia vestita familie a Sfântului Constantin Brâncoveanu. Numele este cunoscut, de asemenea, la sârbi, croați, bulgari sub formele Brankovici, Brankovski, Brankovan etc.
Practic, numelui de Branko/ Brănko îi sunt adăugate terminații specifice - apreciază antropologul Gheorghiță Ciocioi. Numele Branko circulă și astăzi, fiind printre primele 60 de nume cel mai des folosite în Serbia. Sub forma de Brănko este întâlnit și la bulgari”.
Diminutive al unor nume mai vechi
În continuare: „Branko (Brănko) este un diminutiv al numelor mai vechi Branimir și Branislav, purtate încă din secolul al XIII-lea și al XIV-lea de mai mulți conducători, cneji și alte personalități din Balcani (în special din Serbia și Macedonia de astăzi), alături de numele prescurtat Brănko, prezent și el în epocă”. Ce înseamnă concret? „Branimir se tălmăcește prin «apărător al păcii», «puternic în războaie» (de la branit = a apăra), iar Branislav prin «apărător al slavei» (în Serbia, Slava fiind sărbătoarea patronului sfânt creștin al familiei, «blazonul» casei). Așadar, nume de luptători, de viteji, «distinși» în luptă. Într-un spațiu cultural purtând o amprentă comună”.
Stăpân și erou cu numele
Ce conotații are numele Vlaicu și de unde a prins rădăcini la noi? Etnologul Gheorghiță Ciocioi are cuvântul: „Este un nume destul de răspândit astăzi în România, Serbia, Macedonia, Bulgaria, Croația. Purtat la noi de domni - Vladislav I Vlaicu (Vlaicu Vodă, 1325-1377), ori personalități de seamă (Aurel Vlaicu, 1882-1913). Numele inițial, Vladko, este un diminutiv al lui Vlad (stăpân). Prin transformarea lui «d» în «i», se ajunge la forma de Vlaiko (la feminin, Vladka devine Vlaika), persoanele purtând aceste nume folosindu-le în paralel”.
Urare la botez
Nu în ultimul rând: „Vlad (Vladimir, Vladislav ca nume întreg) este cunoscut din scrierile vechi sud-slave încă din secolul al IX-lea, numele fiind purtat de primii conducători creștini ai statelor slave din Balcani. Vladislav («stăpânitor al slavei») I al Țării Românești, nepotul lui Basarab I, purta, așadar, și numele său prescurtat, din Vladko, în forma Vlaiko - românizat Vlaicu. La Botez, în Balcani, urarea pentru cei care primesc numele de Vladislav, Vlad, Vladko, Vlaiko este aceea de «a deveni eroi, slăviți». Vlaicu, la români, a devenit astăzi nume de familie”.
Yek/ Yak este simbolul răului, tălmăcit astăzi de musulmani prin Iblis, Diavolul, Satana, răzvrătitorul împotriva lui Dumnezeu”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
Măzacul/ mozacul, mai cu seamă în Moldova, va căpăta și conotația de «pătat» din punct de vedere al credinței, murdar, om în care nu îți poți pune prea mare încredere”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Brâncoveanu, Branimir, Branislav? Sunt nume de luptători, de viteji, «distinși» în luptă. Într-un spațiu cultural purtând o amprentă comună”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
Vlad (Vladimir, Vladislav ca nume întreg) este cunoscut din scrierile vechi sud-slave încă din secolul al IX-lea, numele fiind purtat de primii conducători creștini ai statelor slave din Balcani”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog