A făcut deliciul lumii gazetăreşti replica unui ziarist hâtru adresată lui Fănuş Neagu. Maestrul Metaforei era recunoscut că migăleşte fiecare frază, scrie multe ciorne de care devine nemulţumit, cizelează fiecare cuvânt şi aruncă la coş 15-20 de ciorne până ajunge la versiunea de editorial care-l mulţumeşte. Jurnalistul hârşit în multe şi renumit pentru hazul său i-a spus lui Fănuş: ”Meştere, dă-mi mie ciornele pe care le expediezi la coş să fac din ele 10 articole semnate de mine!”. Sunt scriitori care trudesc mult la o pagină, fac adnotări printre rânduri, adesea rescriu pagini întregi, iar Fănuş era unul dintre aceştia. Până să prindă foşnetul Bărăganului cu dropiile ascunse printre spice, până să suprindă tainele păpurişului din pridvorul Dunării, Fănuş Neagu se zbuciuma ore şi ore ca să murmure fraza lui melodii inconfundabile. Adrian Păunescu scria iute, ca apele învolburate scăpate din strânsoarea unui defileu. Parcă ar fi avut muza la purtător, dicta năvalnic strofe după strofe. Venea ziua lui şi l-am rugat pe Adrian Păunescu să scrie o poezie pentru sărbătorirea lui în Jurnalul Naţional. “Sună-mă peste două ore!”. Zis şi făcut, mi-a trimis o poezie superbă, “Telefon peste moarte”, despre dorul de părinţii din pământul ţintirimului. “Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,/ Cu lacrimi bine vă cuvânt,/ Şi uit că aţi plecat departe/ Şi n-aveţi roaming, sub pământ.// Şi, vai, de-atâta timp încoace,/ Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,/ Dar iarba pe morminte tace,/ Cu număr desfiinţat demult”. Rebreanu a scris cu caznă multă, iar Caragiale, iute cum îi era firea, scria rapid, se înghesuiau replicile la gura lui în timpul taifasurilor la berărie şi apoi deveneau dialoguri de piese în toiul nopţii. Mihail Sebastian era asediat tot timpul de piesele lui, urmărea figurile unor călători din tramvai şi unele îl inspirau, aşa că nota replici ivite pe loc, pe biletul de tramvai. Ştefan Iordache se gândea îndelung la replicile din viitoarele piese. N-avea linişte până nu pătrundea în toate nuanţele, fineţurile replicilor personajului ce-l interpreta. După ce se sfârşea spectacolul de la teatru, Ştefan Iordache se apleca acasă asupra cuvintelor eroului din piesa care se repeta dimineaţă. Unde simţea că nu a prins toate subtilităţile personajului, îl chema pe prietenul, uriaşul actor George Constantin să se sfătuiască asupra filozofiei viitoarei premiere.