“Când nu mai este pe scenă, actorul încetează să mai existe”
Ne-a părăsit actrița Florina Cercel – reprezentant al generaţiei de aur a teatrului și filmului românesc.
Florina Cercel - o actriță cu har, născută pentru mari partituri. Talentată, frumoasă, distinsă, elegantă, autoritară, dar în acelaşi timp pasională, cu un timbru grav, exploziv, tonic ce se imprimă în memorie, cu un glas de neuitat.
A muncit mult şi viaţa nu a existat pentru ea decât împletită cu scena. Şi-a iubit cu pasiune profesia, pe care o considera un “sublim supliciu”. A avut un fel de a se dărui rolului, de a trăi intens. Atunci când juca, răspândea în toată sala forţă, creea în jurul ei un cerc magic, un câmp magnetic cu rază întinsă. Performanţa consta în şlefuirea subtilă a materiei dramatice până la obţinerea unei complicităţi secrete cu publicul căruia i se încredinţa cu o luciditate extraordinară.
Biografia unui actor se compune din personajele create. În teatru ca şi în film a dezvăluit o feminitate complexă, în care forţa şi delicateţea erau întotdeauna congruente.
Societar de onoare al Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București, Florina Cercel a păşit pe scena acestei instituții în urmă cu 46 de ani, la nouă ani ani după absolvirea în 1964 a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, clasa profesor Jules Cazaban, Cornel Todea, Victor Moldovan. De-a lungul carierei a interpretat peste 100 de roluri în spectacole de teatru și televiziune, în film și teatru radiofonic. A mai jucat la Teatrul Dramatic de Stat, Galaţi, Teatrul Naţional Timişoara, Teatrul Metropolis și creart – Teatrelli.
Printre regizorii cu care a lucrat îi amintim pe Aureliu Manea, Marietta Sadova, Horea Popescu, Victor Moldovan, Sanda Manu, Mihai Berechet, Ion Cojar, Andrei Șerban, Victor Ioan Frunză, Felix Alexa, Yuri Kordonsky, Dan Tudor, Ion Caramitru.
Înzestrată cu un talent viguros și un fizic plăcut, voce pregnantă a teatrului românesc, Florina Cercel a fost distribuită de mari regizori în roluri de prim plan pe scena Naționalului din București, între care amintim : Vasilisa din „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, 1998, Agave - „Bacantele” de Euripide, regia Mihai Măniuţiu, 1997, Zabina - „Tamerlan cel Mare” de Christopher Marlow, regia Victor Ioan Frunză, 1995, Bernarda Alba - „Casa Bernardei Alba” de Federico Garcia Lorca, regia Felix Alexa, 1994, Clitemnestra în „Electra - O trilogie antică” după Euripide, Sofocle şi Seneca, regia Andrei Şerban, 1990, Zoe - „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, regia Radu Beligan, 1979, Wanda - „Gaiţele” de Alexandru Kiriţescu, regia Horea Popescu, 1977, Peţitoarea - „Căsătoria” de Nicolai Vasilievici Gogol, regia Sanda Manu, 1976, Lucille Desmoulins - „Danton” de Camil Petrescu, regia Horea Popescu, 1974.
Ce forţă uriaşă, magică, îi este necesară unui actor pentru a crea asemenea roluri!
Florina Cercel trăia totul pe scenă: iubire, credinţă, dăruire. În viaţă, s-a dovedit a avea o putere rar întâlnită, renăscând din suferinţă la fel ca Pasărea Phoenix.
Poţi, într-adevăr, spune că a fost atinsă de aripa lui Dumnezeu, dând senzaţia de multe ori că a atins cerul şi s-a întors către public pentru a desfăşura culorile acestuia în faţa ochilor lui uimiţi.
În 1990 a primit Premiul UNITER pentru cea mai bună interpretare feminină, pentru rolul Vassa Jeleznova din spectacolul „Vassa Jeleznova” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, considerat rolul vieţii ei, avându-l partener de scenă pe marele actor George Constantin, iar, în 2002 a fost răsplătită cu Premiul Ministerului Culturii şi Cultelor pentru cea mai bună actriţă a anului pentru rolul Anna Andreevna din spectacolul „Revizorul” de N.V. Gogol, regia Serghei Cerkasski, montat la Teatrul Naţional „I.L.Caragiale”. Tot în 2002 a fost decorată cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler.
În „Vassa Jeleznova”, a realizat un personaj cu zeci de faţete, care-ţi tăia pur şi simplu respiraţia, sugerând esopic dezagregarea sistemului dictatorial la nivelul celulei familiale, scena transformându-se într-un templu. A făcut din Vassa Jeleznova un Lear feminin. Să ne aducem aminte că un monstru sacru al scenei, George Constantin, care i-a fost partener în acest spectacol, spunea: ”Florino, Dumnezeu nu coboară de multe ori printre noi. La Vassa, el a coborât şi ne-a atins cu aripa lui”.
Magistrală s-a arătat şi în Aneta Duduleanu din „Gaiţele” lui Kiriţescu, acest Dallas autohton, oltenesc, cu intrigi, minciuni, imoralitate, această comedie neagră în care publicul râdea în hohote, dar cu inima strânsă, iar, la ieşire, spectatorul simţea ceva amar pe cerul gurii. Florina Cercel a umplut scena cu prezenţa sa, trecea cu dezinvoltură de la eleganţă la mârlănie, subjuga prin amestecul savuros de rugăciune şi blestem. Un carnaval de provincie, la Porţile Orientului, a cărui esenţă Florina Cercel o decanta şi o încarna în acelaşi timp.
Rolurile de mai mică anvergură prindeau în interpretarea sa un contur aparte. Publicul îi aștepta apariția de-a lungul unui întreg spectacol, în "Dumnezeu se îmbracă de la second - hand" de Iulian Margu, regia Ion Caramitru. Îmi mărturisea că dorea să revină pe scena Naţionalului, în luna august, într-unul din rolurile pe care le iubea, în “Gaiţele”. Boala însă, a învins.
A iubit Teatrul cu pasiune încă din copilărie.
După mai bine de 45 de ani de carieră pe scena Naționalului, «Țuca» ne părăsește azi, lăsându-ne tot mai triști, lipsiți de prezența sa impunătoare, de forța și de talentul său incontestabil, de farmecul atâtor roluri memorabile, de dăruirea sa remarcabilă în fiecare apariție scenică.
A fost o luptătoare și ceva din sufletul fiecărui personaj pe care ni l-a dăruit rămâne să ne însoțească pe mai departe, chiar dacă astăzi se alătură, într-o… distribuție nedrept de amplă, colegilor săi de generație plecați prea devreme dintre noi.
Drum lin printre stele!
Și-a dorit ca plecarea-i de pe acest pământ să fie tratată cu multă discreție. Pentru cei care vor să-și ia rămas bun, corpul neînsufleţit va fi depus joi, 1 august, la ora 10.00 în foaierul Sălii Mari a Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București. Înmormântarea va avea loc în aceeași zi, la ora 13.00, la Cimitirul Bellu Ortodox, pe Aleea Artiștilor.
Am avut bucuria de a realiza câteva interviuri cu această superbă actriţă. Redau unul dintre ele.
“Cumplite vremuri trăim”
Ce te-a făcut să alegi profesia de actor?
Cred că instinctul. Tata era artist instrumentist şi m-a încurajat în această direcţie. Ca orice copil inventam poveşti în care interpretam roluri alături de copiii de pe stradă. Pentru că aveam o grădină uriaşă, cu pomi fructiferi, cu tei, am construit chiar un teatru în aer liber. Luam cearşafuri de la mama şi făceam cortina. Pe urmă, vindeam chiar şi bilete şi făceam bani de îngheţată. A plecat dintr-o joacă, dar instinctul a început să funcţioneze. Mai târziu, când s-a înfiinţat Casa Pionierilor la Botoşani, tata m-a dat la muzică. Dar eu fugeam la cercul de teatru. Am început să recit şi am devenit o mică vedetă a şcolii. La 11 ani, recitam “Scrisoarea a III-a” toată. S-a întâmplat că a venit în turneu o trupă de teatru în frunte cu Margareta Pogonat, Ion Dichiseanu şi am intrat în figuraţie. Maestrul Şahighian mi-a dat un mic rol şi i-a spus tatălui meu, “fetiţa dumneavoastră ar trebui să facă teatru”.
O adevărată poveste…… Cum ai reuşit la facultatea de teatru la care, pe vremea aceea, era o acerbă concurenţă?
Se făceau dosare pentru cei care voiau să dea la facultate. Dosar fără bursă şi dosar cu bursă, în care se prevedea că, indiferent cu ce notă intri, dacă aveai dosar bun, adică dacă erai fiu de ţăran sau de muncitor, beneficiai de bursă de pregătire. La facultăţile de artă se făcea o mică derogare. Dacă rămânea un loc care nu se ocupa, acesta putea fi dat copiilor celor care lucrau în domeniul artei. Emil Bobu era, pe vremea aceea, şeful regiunii Suceava. Tata, care era instrumentist la Filarmonica din Botoşani, avea multe concerte şi acesta îl aprecia, aşa încât s-a dus şi a făcut o cerere în acest sens. Am venit la Bucureşti, am beneficiat de aceste cursuri de pregătire şi de cămin gratuit timp de două luni. Am fost selectată la grupa condusă de maestrul Alexandru Finţi – mare regizor şi pedagog. Dar, în ziua examenului, am venit în faţa Institutului, care era atunci pe Strada Schitu Măgureanu, la ora 6.30. Aveam o rochie roşie cu buline negre, pe care mi-o făcuse mama, cu un jupon apretat şi pentru că am văzut că se purta moda mini, mi-am scurtat-o. Un băiat care se numea Ion Bog, care venea de la Hunedoara, a venit şi mi-a spus: “Tu eşti Cercel? Tu şi cu mine nu avem dreptul să intrăm în examen”. Se dăduseră între timp locurile cu bursă altor copii cu “dosare bune”. În acea vreme, la locurile fără burse erau peste 700 de candidaţi. Mama îmi spusese înainte să plec: “Dacă nu intri la teatru, dai la orice altă facultate. Acasă nu te întorci decât studentă”. Eram deprimată şi coboram cu dosarul în mână pe treptele Institutului când l-am întâlnit pe Alexandru Finţi, profesorul meu. I-am explicat ce se întâmplase şi că nu aveam curajul să mă înscriu la locurile fără burse, unde concurenţa era foarte puternică. “Netoato, eu te-am pregătit să dai acest examen” – mi-a strigat marele profesor. M-a luat de mână, m-a dus la secretariat, a completat cererea de înscriere, mi-a dat-o să semnez şi mi-a strigat: “Şi ce-i cu fusta asta scurtă?”. Mi-a rupt tivul şi a continuat: “Marş la examen!”. Am început să plâng, cineva m-a împins în sala de examen, unde era întuneric, doar un reflector mă lumina pe mine. Niciun sunet. Am crezut că nu venise comisia. Am început să-mi aranjez fusta, să-mi şterg lacrimile, să-mi suflu nasul, dar nu puteam să îmi opresc lacrimile. Şi în clipa aceea s-a auzit un murmur. Şi l-am auzit pe maestrul Beligan, care mă întreba: “Cum te cheamă? Hai, spune odată!”. Şi eu i-am răspuns de patru ori: “Ţuca şi sunt din Botoşani”. I-am zis apoi că am pregătit “Zdreanţă” de Arghezi. Într-un hohot general de râs am auzit: “Mulţumesc. Examenul dumitale a luat sfârşit”. Seara la afişarea listelor pentru prima probă am avut surpriza să fiu admisă pe locul întâi. Au urmat apoi celelalte probe, am intrat la teatru “din prima”, cu o medie mare. Am avut o bursă republicană, care după doi ani mi-a fost suspendată pentru că s-a aflat că tata fusese închis politic şi trimis la Canal. Şi m-au dat afară din facultate, mi-au luat şi bursa şi între anii trei şi patru m-am dus muncitoare la o fabrică. Pentru că aveam 10 la actorie, am fost reprimită în anul IV. Dar acest lucru m-a învăţat că trebuie să fiu foarte puternică. Atunci, la nouăsprezece ani, am înţeles că va trebui să lupt din toate puterile dacă vreau să îmi îndeplinesc visul de a fi actriţă. Probabil că dacă eram mai urâţică nu săreau toţi în capul meu. După mulţi ani, am aflat de unde pornise tot răul meu de atunci, dar deja eram actriţă, deja aveam o carieră în teatru. Am rămas cu amintirea unei dureri şi cu regretul fantastic că ştiu nişte nume. Am primit repartiţia la Galaţi, iar apoi m-am transferat la Teatrul Naţional din Timişoara.
Ai terminat la clasa Jules Cazaban în 1964, cum a fost promoţia ta?
A fost şi este senzaţională: Mariana Mihuţ, Rodica Mandache, Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Costel Constantin, Ilinca Tomoroveanu, Mircea Andreescu şi mulţi alţii… De la bun început promoţia mea a determinat evoluţia fiecărui teatru unde a fost repartizată. La patru ani de la absolvire a fost organizat un colocviu despre generaţia noastră şi un critic de teatru, Ana Maria Narti, a subliniat că rolurile pe care noi le interpretam ca număr şi consistenţă stilistică alţi actori le pot avea într-o carieră întreagă.
Declarai: “Am avut de suferit pentru că eram o femeie frumoasă”. De ce? Frumuseţea este un atu.
Aşa au fost vremurile. Într-o vreme cenuşie, într-o profesie ca a mea, a fi frumoasă era ca şi cum ai fi vinovată de ceva. La orice succes pe care îl aveam se spunea: “Ei, lasă că e frumoasă”. La orice insucces aş fi avut, se spunea: “Lasă, că suportă pentru că e frumoasă”. Preferam să mi se spună că sunt talentată. Eu sunt o fire independentă şi ambiţioasă. Voiam să arăt că nu datorită atât frumuseţii, ci datorită talentului am reuşit.
“Întâi e talentul şi după aceea, tot talentul”
Din cele peste 100 de roluri pe care le-ai realizat cu talent şi farmec, de care te-ai simţit mai legată?
Am avut şansa să debutez la Teatrul de Stat din Galaţi într-o minunată piesă românească, scrisă de Aurel Baranga, “Fii cuminte, Cristofor!”, unde aveam un dublu rol “Anca/Ema”. Mi-aduc aminte că Valentin Silvestru mi-a făcut o cronică extraordinară. Peste un an, când am ajuns la Timişoara, i-am întâlnit pe Marietta Sadova, ca regizoare, pe scenograful Mircea Marosin, pe actorul şi regizorul Constantin Anatol, pe tânărul regizor Aureliu Manea, considerat un geniu al promoţiei sale. Naţionalul timişoarean ne-a iubit din prima clipă pe noi cei câţiva tineri actori care veniserăm în acea perioadă. Timp de şapte ani cât am stat acolo am avut un repertoriu extrem de variat şi complex şi mari roluri. Mi-a folosit foarte mult această stare de continuu exerciţiu profesional. Am interpretat un extraordinar “Madame Sans-Gêne”, am jucat “Maior Barbara” a lui Bernard Shaw, “Regele moare” a lui Eugen Ionescu, “Troienele” lui Sartre. În regia lui Aureliu Manea împreună cu Ovidiu Iuliu Moldovan am jucat în “Cele patru anotimpuri” de Arnold Wesker. La un festival organizat la Bucureşti am participat cu acest spectacol, autorul venise de la Londra, era în sală şi la sfârşitul spectacolului a urcat pe scenă, ne-a luat de mână şi a declarat că ceea ce realizase Aureliu Manea din textul lui era formidabil şi el şi-ar fi dorit să fi scris aşa textul încă de la început. Tot sub bagheta lui Aureliu Manea am jucat în “Îngeri trişti” de D.R. Popescu. Din fericire am avut şansa la Timişoara să lucrez cu regizori tineri extrem de inventivi alături de o formulă clasică de teatru, ca aceea a Mariettei Sadova sau Constantin Anatol. Am venit la Naţionalul bucureştean în 1973 prin transfer, debutând în “Donna Diana” de Camil Petrescu, în regia fostului meu asistent, Victor Moldovan, apoi am fost Coana Joiţica în regia maestrului Beligan. După aceea am jucat multe roluri mai ales în comedii, în “Idolul şi Ion Anapoda” de G.M. Zamfirescu, “Căsătoria” de Gogol, “Titanic vals” de Muşatescu, “Gaiţele” de Alexandru Chiriţescu etc.
Dar a venit momentul “Vassa Jeleznova”, de Maxim Gorki, în regia lui Ion Cojar, în care ai făcut un rol memorabil, având alături actori de primă mână: George Constantin, Gheorghe Cozorici, Ion Marinescu ş.a. Cum ai intrat în pielea acestui personaj? Ce te-a legat de Vassa?
Nedreptatea lumii m-a legat de ea. Vassa, în regia lui Cojar, era o luptătoare extraordinară. Noi făceam acest spectacol înainte de 1989, în el fiind vorba de mişcarea comunistă din Rusia de la 1905. Vassa părea un personaj bun de condamnat conform “realismului socialist”, dar Cojar i-a dat o altă valenţă. Pentru afacere, pentru copil, pentru nepot, ea nu ţinea cont de nimic. Cu două zile înainte de izbucnirea revoltei la Timişoara, deja începuseră mişcările în 17 decembrie, am jucat Vassa şi deja în sală, când spuneam “Raşel, ai un paşaport fals!”, se aplauda. Era un alt tip de reacţie a publicului. Acesta începuse să reacţioneze la acele replici numite “şopârle”. După momentul ‘90 am jucat mari eroine, Clitemnestra, din “Trilogia greacă” în regia lui Andrei Şerban, Lady Torrance din “Orfeu în infern” în regia semnată de Mihai Manolescu, Zabina din „Tamerlan cel Mare”, regia Victor Ioan Frunză, Anca din “Năpasta”, regia Dana Dima, Bernarda Alba, din „Casa Bernardei Alba”, pusă în scenă de Felix Alexa, Agave din “Bacantele”, regia Mihai Măniuţiu, Linda Loman din “Moartea unui comis-voiajor”, regia Horia Popescu, Vasilisa din “Azilul de noapte”, regia Ion Cojar, Anna Andreevna din “Revizorul”, regia Serghei Cerkasski, Lucrezia Borgia din “Lucrezia Borgia”, regia Cristian Ioan. Dar cu “Vassa” sunt sigură că nu m-am mai întâlnit. George Constantin mi-a spus: “Dacă măcar o singură dată în cariera noastră Dumnezeu coboară asupra noastră aşa cum a coborât la Vassa, atunci să-i mulţumim”. Poate că vârful acela nu mai poţi să-l atingi atât de des.
Cu acest rol ai luat şi “Premiul Uniter” pentru cea mai bună actriţă în 1990.
Tot spectacolul “Vassa Jeleznova” a luat atunci “Premiul Uniter”, şi George Constantin, şi eu, pentru interpretare, şi Ion Cojar pentru regie.
Înţeleg că ai simţit atunci că te-a atins Dumnezeu cu aripa lui.
Desigur. Publicul are memoria spectacolelor desăvârşite.
Un alt rol în care ai strălucit a fost Zerline din “Camerista”, după Hermann Broch. Ai un ritual înainte de a intra în scenă?
Întotdeauna. Încep de la ora 14.00 şi până la ora 16.30 să repet rolul în gând, şi unele pasaje, cu voce tare. Rolul “Zerline” mi-a intrat puternic în memorie. Era un rol dificil. Să fii singur pe scenă timp de o oră şi jumătate, cu un monolog, cu o monodramă, în care ţi se dezvăluie un efluviu de sentimente care vin din trecut şi să ţii publicul atent e o responsabilitate uriaşă. Îmi pare rău că acest rol nu-l mai joc şi acum la Naţional. Dar cea mai dragă amintire pe care o am legată de acest rol este faptul că am colaborat la aranjarea acestei poveşti cu Ecaterina Oproiu, un mare dramaturg pe care eu o apreciez în mod deosebit. I-am citit ultimele piese, unele dintre ele fiind absolut extraordinare.
Cum te-ai apropiat de Aneta Duduleanu, în care joci admirabil rolul şefei de clan, care conduce convoiul Gaiţelor, care tot timpul pălăvrăgeşte şi aruncă replici usturătoare, având lângă tine două actriţe extraordinare, pe Ileana Stana Ionescu şi Rodica Popescu Bitănescu? Aş mai adăuga şi decorul, şi costumele cu adevărat inspirate. În locul sondelor de petrol din Dallas, invectivele, parastasele, privitul prin gaura cheii, jocul de cărţi şi alte accesorii occidentale, cu ar fi importul de Fraulein, care se contaminează de obiceiurile locale, pe scurt, replici care sugerează marea idee a cacialmalei existenţiale, umplu timpul celor trei surori. Cum ai creat acest rol?
Aneta Duduleanu este pentru mine un rol la care nu m-am aşteptat. Poate pentru că jucasem rolul Vandei în acest spectacol şi la Timişoara, şi la Bucureşti nu credeam că acum pot fi “Aneta Duduleanu”. Când Dan Tudor mi-a propus acest rol, pe scena de la “Metropolis”, i-am spus brusc ”Da, accept!”. Am repetat la început la mine acasă şi s-a creat o atmosferă extraordinară între noi. A ieşit un spectacol contemporan, a ieşit o radiografie a lumii de azi, a căpătat universalitate. Se poate întâmpla oriunde, în Oltenia, dar şi într-o suburbie pariziană sau londoneză. Oriunde poţi întâlni acest gen de familie. N-am mers deloc în caricatural, în grotesc, am mers în adevăr şi în ironie faţă de parvenitismul din lumea noastră. Piesa este scrisă formidabil, fiecare actor are o partitură generoasă. Noi simţim la aplauze că publicul ne iubeşte
Mi-ai spus cum simţi reacţia publicului. Dar, cu siguranţă, ţi s-a întâmplat de-a lungul carierei să simţi că publicul nu vibrează aşa cum ţi-ai fi dorit. Ai simţit că nu comunici cu publicul?
Eu sunt genul de actor care, dacă simte acest lucru, face un efort şi mai mare de concentrare. Nu accept acest lucru. Am jucat în câteva spectacole roluri pe care le adoram şi poate că nu treceau în totalitate dincolo de scenă, dar le-am lucrat încă o dată şi încă o dată.
Există un rol pe care ţi-ai fi dorit să-l faci şi nu ai reuşit?
Cu siguranţă, dar nu are rost să le enumăr. Timpul nu mai poate fi întors. Regretele mele se referă în special la dramaturgia esenţială a teatrului, cea shakesperiană şi cehoviană.
“Nici regii şi nici popoarele nu-şi pot ţine toate promisiunile”
Faci parte dintre actorii care, înainte de a interpreta un personaj, se documentează asupra epocii, citesc foarte mult…
Încerc să merg mână în mână cu personajul şi în timpul repetiţiilor şi în fiecare seară de spectacol. Încerc să-l înţeleg în timpul lui istoric şi să-l trăiesc azi. Aşa s-a întâmplat cu Borgia. Am încercat s-o înţeleg azi. Nu ştim niciodată ce rămâne din istoria reală. Se ştie că Renaşterea a dat umanităţii personalităţi de mare complexitate. Era aproape normal să ucizi, să pui la cale comploturi, să cucereşti şi în acelaşi timp să iubeşti arta, frumosul. O epocă fascinantă care l-a dăruit omenirii pe Michelangelo. Dar şi pe Leonardo da Vinci, care construia maşini de război pentru Cesare Borgia şi în acelaşi timp sculpta şi picta. Cred că stăpânirea puterii şi a instrumentelor ei a dus la senzaţia că poţi să faci orice cu vieţile oamenilor. Este un defect pe care îl descoperim şi astăzi din plin la foarte mulţi contemporani. Îmi vine în minte o replică: “Nici regii şi nici popoarele nu-şi pot ţine toate promisiunile” sau o alta la fel de definitorie “Otrava Borgiei nu e una obişnuită. E perfidă şi dulce, căci face vinul mai bun şi mâncarea mai gustoasă”.
Publicul te iubeşte şi de pe ecranele de televiziune, din rolurile interpretate în “Inimă de ţigan”, “Regina” şi “Aniela”, în ultimul înlocuind fustele colorate cu corset şi umbreluţă, în rolul Aretia.
Există un public pentru aceste seriale. Eu m-am apropiat de acest gen cu toată responsabilitatea şi a fost un exerciţiu artistic şi profesional binevenit, cu toate că a fost o muncă extrem de grea. Pe parcursul filmărilor mă culcam la 1 noaptea şi mă trezeam la 4 dimineaţa. Mai mult de 12 ore de filmări pe zi, fie că era ploaie sau iarnă, fie 20 grade minus sau 50 de grade plus. Am avut alături actori extraordinari: Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Virgil Ogăşanu, Vladimir Găitan, Florin Zamfirescu, Dan Condurache, Gheorghe Visu, Carmen Tănase…
“Încep să mă simt singură pe pământ”
Din păcate, actorii formidabili ai teatrului românesc se duc rând pe rând. De ce au plecat ei atât de trişti? Mă gândesc la generaţia de aur, la generaţia ta…
Da, e trist fără Ciulei, fără Tocilescu, fără Dinică, fără Iordache, fără Hossu, fără Ovidiu Iuliu Moldovan… Fără toţi acei mari scriitori şi poeţi care au marcat tinereţea noastră. Era o adevărată frăţie a culturii în vremurile tulburi ale comunismului. Acesta era punctul nostru de rezistenţă. Încetul cu încetul, plecând Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Augustin Doinaş şi Romulus Vulpescu, încep să mă simt singură pe pământ.
Pe marele ecran ai apărut în filme precum “Crucea de piatră” (1993), regia Andrei Blaier, “Toate pânzele sus – Secretul epavei” (1986) – regia Mircea Mureşan, “Femeia din Ursa Mare” (1982) – regia Adrian Petringenaru, “Căruţa cu mere” (1983) – regia George Cornea, “Iancu Jianu zapciul” (1980) – regia Dinu Cocea, Vasile Chiriţă şi Mihai Opriş, “Burebista” (1980) – regia Gheorghe Vitanidis, “Roşcovanul” (1976) – regia Francisc Munteanu sau “Prin cenuşa imperiului” (1975) – regia Andrei Blaier. Ai regrete legate de cariera ta cinematografică?
Am jucat peste 37 de roluri, dar analizându-le acum aş putea spune că scenariile nu erau dintre cele mai bune, cenzura funcţionând în cinematografie mult mai dur. Şi totuşi astăzi văd că publicul se uită cu mare drag la filmele româneşti ale acelui timp, însemnând că pe noi, actorii, publicul ne-a iubit. Mă aşteptam ca după ‘89 să irumpă acea literatură valoroasă “de sertar”. Din păcate, ea nu a apărut nici în film, nici în literatură. Nici azi nu avem poveşti, deşi avem regizori mari. Ne tot întoarcem la aceleaşi teme şi aceleaşi subiecte şi mereu nu se găsesc bani pentru film, pentru cultură…
Ce se întâmplă când după un spectacol măştile cad şi te trezeşti în faţă cu adevărul vieţii?
Am lucrat mult timp în echipă cu actori care-mi erau prieteni. Şi după terminarea spectacolului ne duceam cu toţii într-un loc, la o cafea sau la un pahar de vin, în care vorbeam despre spectacol. Îmi aduc aminte că la “Bacantele” obişnuiam acest lucru, ba chiar şi acum la “Gaiţele” facem acelaşi lucru uneori. E atât de urât ce se întâmplă în jurul tău, atât de confuz, violent, încât îi mulţumesc lui Dumnezeu de fiecare dată când am spectacol că pot sa mă detaşez de ceea ce este în jur şi să evadez în profesia mea. Tot spaţiul în care trăim parcă ne îmbolnăveşte psihic.
În ultimul timp te-am urmărit în multe emisiuni de televiziune prin care te implici cu patimă în viaţa politică. Din ce în ce mai mult lumea se uită la emisiunile de televiziune, în special la talk show-uri. Cum apreciezi emisiunile de televiziune din România?
În opinia mea, în România, televiziunea fie comercială, privată sau publică trebuie supusă unei serioase şi profunde analize la nivel naţional. Altfel se va desăvârşi un genocid cultural şi spiritual.
Cum arată neliniştile, himerele, zbuciumul, nesomnul tău? Cum trăieşte un actor în ziua de azi?
Un actor dedicat profesiei este un neliniştit prin definiţie. Un actor împătimit, pasionat şi căutător de subtilităţi pe care personajele i le cer are un alt tip de relaţionare cu lumea. Drumul lui către creaţie nu este unul care se realizează uşor. Să creezi într-un mediu advers este ca şi cum ai încerca în permanenţă să urci Himalaya şi nu mai reuşeşti să ajungi în vârf. Pentru că la baza creaţiei stă iubirea reciprocă, care vine din respect, cultură şi din nevoia de a te simţi ca într-o familie. Nu poţi să te duci la un psihoterapeut şi să-i ascunzi partea ta cea mai intimă, care s-ar numi suflet şi spirit. În relaţia cu regizorul actorul se dezvăluie, iar în relaţia cu personajul actorul se goleşte total. Actorul are nevoie de afecţiune şi înţelegere în această aventură a creării unui rol. Este o încărcatură extraordinară.
O dramă este şi faptul că un actor nu mai are voie să cumuleze salariul cu o colaborare, iar actorii sunt pensionaţi atunci când sunt în forţă şi pot da foarte mult pe scenă.
Găsesc că a fost o mare greşeală, pentru că unui creator nu-i poţi aplica eticheta de pensionar. În creaţie este aşa cum vrea bunul Dumnezeu şi cum îţi permite sănătatea. Marii actori au forţa de a merge până la capăt. Nu mă gândesc la a muri în faţa publicului, acolo, pe scenă, deşi acesta este visul fiecărui actor. Mă gândesc că experienţa acumulată de-a lungul unei vieţi care însumează mari creaţii nu se pierde, nu e în gol. De aceea problema este tranşată intr-un mod aberant.
Ce poţi să spui despre şcoala românească de teatru de azi?
Atunci când am început facultatea de teatru am avut marea şansă să am profesori extraordinari care aveau carismă, aveau carieră, aveau talent. Nu orice actor talentat are talent pedagogic. Dar, în acelaşi timp, nu orice actor netalentat şi frustrat poate deveni pedagog. Ce să spună el tinerilor care încep această profesie? Ce experienţă să împărtăşească? Întâi e talentul şi după aceea e tot talentul şi numai talentul. Nevoia de a te dezvolta, de a fi în permanenţă proaspăt, de a fi o carte deschisă în faţa personajelor se învaţă numai printr-un studiu intens la facultate. Din păcate nu mai există rigoarea şcolii de dinainte. La care se adaugă şi faptul că tinerii, ca să poată trăi, aleargă dintr-o parte în alta, de la o reclamă la alta. Este clar că în afară de talent ai nevoie şi de un minim confort financiar. Actorii trebuie să fie protejaţi. Marile talente trebuie protejate.
De ce crezi că au ajuns marii actori ai României să evoce perioada de dinainte de revoluţie, când erau stimaţi, răsplătiţi şi preţuiţi pe măsura talentului lor?
Lumea s-a schimbat. S-a schimbat statutul nostru social. Această sălbăticie a banului, atotputernicul ban, la noi a făcut şi mai rău decât oriunde în altă parte a lumii occidentale. Noi am intrat abrupt în lumea occidentală. În mod paradoxal, ideologia comunistă ştia într-un mod perfid să-şi protejeze artiştii sau cel puţin să creeze această impresie. Astăzi tinerii actori se simt dispreţuiţi şi inutili pentru că nu li se acordă nicio atenţie. Acest lucru din păcate a reverberat de la clasa politică la directorii de teatre.
Cât de mult suferă un actor atunci când nu mai este pe scenă?
Încetează să mai existe fiindcă nu se poate desprinde de harul său.
Dacă l-ai întâlni pe Dumnezeu ce i-ai cere?
În primul rând i-aş mulţumi. Pentru că m-a ajutat să trăiesc şi să înţeleg şi durerea, şi fericirea.
Cu ce-ţi ocupi timpul liber?
Merg mult la teatru, văd multe filme, ascult muzică, corespondez. Citesc mult, jurnale, eseistică. Am terminat recent “Memoriile mandarinului valah” al lui Petre Pandrea. Încerc să înţeleg ce se întâmplă cu noi oamenii în acest secol XXI.
Spune-mi o replică dintr-un spectacol care-ţi este mai aproape de suflet.
Replica de început din spectacolul Lucrezia Borgia: “Cumplite vremuri trăim”.