1. Prima povestire hazlie care l-a prins în miezul ei pe nemuritorul Ion Luca Caragiale îi aparține fiicei acestuia, Ecaterina Logadi, „Tușki” - cum era alintată în familie. Ea ridică vălul din jurul faimosului personaj „Mitică”, inspirat, evident, din viața de zi cu zi. Dar să-i cedăm cuvântul Ecaterinei, care dezvăluia în numărul 6 al revistei Viața românească (1962): „Cum veneau căldurile, tata era cuprins de panică. Ne ducea la Sinaia, strângând casa în grabă, parcă ar fi fugit de teama focului. De îndată ce ne vedea instalați la răcoare, se întorcea la București. Pleca dimineața și se întorcea seara, zicând că merge după treburi. Nu avea astâmpăr să stea mult la Sinaia, în valea îngustă și munții înalți care «parcă îți cad în cap». (...) În curte, tata își construise o cabană de scânduri cu un gemuleț și o mică ușă. Înăuntru erau covoare de iută cu miros acru, câteva fotografii pe pereți, o masă de scris, o canapea și o lampă. Acolo își făcuse el un refugiu unde se retrăgea să lucreze”. Mai departe: „Prietenul pe care tata-l vedea cel mai des la Sinaia era doctorul Alceu Urechia. Mare alpinist, el hotărâse să-l facă și pe tata să guste frumusețile culmilor. Încercarea de la Sf. Ana s-a terminat penibil. Ajuns la o rariște, de unde se deschidea adâncul unei prăpăstii, tata a fost cuprins de amețeală și s-a întins la pământ, de unde nu a mai putut Urechia să-l ridice și să-l decidă să coboare”. Ce-a urmat? Ne lămuresc însemnările Ecaterinei: „A trebuit să alerge doctorul până în vale la Sinaia să-i aducă coniac și apoi, numai cu mare greutate, legat la ochi și dus de mână ca un orb, a putut tata să se întoarcă acasă. De atunci a anunțat că în viața lui n-o să mai fie alpinist. De la această întâmplare excursiile tatii, aproape zilnice și foarte dis-de-dimineață, duceau spre strada care cobora din bulevard în piața pietruită cu bolovani mari spre cursul Prahovei. Acolo avea doi prieteni. Unul era lelea Țica, zarzavagioaica, cu care «filosofa» timp îndelungat, studiind-o amănunțit; celălalt era «Matheescu, coloniale&delicatese». În el a descoperit tata pe celebrul său «Mitică», de la care a și cules multe din miticismele lui”.
2. Zborul lui Traian Vuia văzut prin sticla damigenelor la Blaj
O altă poveste puțin cunoscută, consumată în vara anului 1911 la Blaj, cu ocazia jubileului de 50 de ani al „Astrei”, a fost narată de un martor ocular: Ion Agârbiceanu: „(...) Din ziua în care s-a anunțat că cu prilejul Congresului Astrei va zbura pentru întâia oară în Ardeal tânărul aviator Aurel Vlaicu, pe aeroplanul construit de el, s-a pornit o înfrigurare și o însuflețire în întreg Ardealul, încât aranjorii localnici nu mai știau unde să afle cvartire prin satele din apropiere. Și-au anunțat participarea și multe personalități culturale de peste Carpați, între care dramaturgul Caragiale și poetul Coșbuc”. Interes mare, mon cher!, cum ar fi spus nenea Iancu. Agârbiceanu însă a fost mai puțin flexibil: „Două erau locurile unde-i plăcea lui Caragiale să poposească. Să poposească? Nu! Unde rămânea cu ceasurile: grădina umbroasă a seminarului teologic și un pavilion de vară la marginea satului Veza, pe care îl despărțea de Blaj numai podul vechi de lemn de pe Târnava Mare. Era umbră și răcoare în pavilionul acela și vin tot așa de bun ca și din pivnița seminarului teologic. Era același vin pe care însoțitorii lui îl duceau cu o damigeană pântecoasă, traversând piața însorită a Blajului, către podul Târnavei”. Implicat Nenea Iancu în serbările Astrei, nu glumă! Ia, să vedem mai departe! „Cine l-a cunoscut pe Caragiale la Blaj cred că l-a văzut sau traversând piața cu suita sa personală, sau în grădina seminarului, ori în pavilionul lui Achim din Veza. Aflându-se în aceste locuri la o masă lungă cu însoțitorii săi intelectuali, nu trecea mult și se făcea o roată de curioși în jurul mesei. Și ascultau, ascultau, ascultau. Vorbea aproape numai Caragiale și în atâtea domenii diferite și cu o ușurință nemaipomenită și totuși atât de clar și de categoric, încât părea că vorbește numai în sentințe și aprecieri care nu sufereau nici o contrazicere”, rememora Agârbiceanu, uluit de istețimea și verva munteanului. „Câmpia Libertății n-a mai văzut de la adunarea din 1848 atâta lumea ca în ziua zborului lui Aurel Vlaicu. O agitație uriașă în cuprinsese pe toți și toate privirile erau îndreptate spre cer. Un murmur surd trecea peste marea de capete. Nu știu cum, în marea strâmtoare, tot înghesuindu-mă, am ajuns lângă Caragiale. (...) Zvelta pasăre măiastră a lui Vlaicu începu să se înalțe, iar când aeroplanul se înstăpâni în văzduh începură urale și strigăte. Caragiale îmi luă mâna și mi-o apăsă pe pieptul lui în dreptul inimii: «Vezi cum bate?», mă întrebă el, cu ochii după pasărea de metal. Adevărat că bătea să-i spargă pieptul. Când Vlaicu a început să coboare, Caragiale nu mai era lângă mine”.
3. „O scrisoare pierdută”, citită și jucată mai întâi în fața familiei regale
În 1888, Titu Maiorescu l-a numit pe Caragiale director al Teatrului Național din București, în semn de prețuire pentru talentul său incontestabil de dramaturg. Mai mult, i-a înlesnit întâlniri importante, în cadrul cărora ploieșteanul a avut ocazia să-și prezinte opera de căpătâi, „O scrisoare pierdută”. A citit piesa mai întâi în fața lui Carol I și a reginei Elisabeta, care, ulterior, au participat și la prima reprezentație. „O scrisoare pierdută” a înregistrat, la vremea respectivă, un succes colosal.
Rădăcini în Kefalonia
Ion Luca Caragiale își trage seva din insula grecească Kefalonia, locul de naștere al bunicului Ștefan Caraialis, bucătarul lui Ioan Gheorghe Caragea. Caraialis a ajuns de la Constantinopole la București în suita domnitorului fanariot al Țării Românești. De remarcat că Luca, tatăl scriitorului, fusese născut pe Bosfor. Dramaturgul și-a asumat dezinvolt rădăcinile paternale modeste, replica pe care i-a oferit-o lui Mateiu, întâiul lui născut, rămânând celebră: „Tu faci pe nobelul? Nu vezi că ai capul teșit în creștet de la cât au purtat strămoșii noștri tava cu plăcintă la Stanbul?” Pe linie maternă, Caragiale se trăgea dintr-o familie de negustori greci din Brașov, cu rude putred de bogate precum mătușa Ecaterina Momolo, „Momuloaia”, cum o poreclise nenea Iancu. De pe urma ei a și moștenit averea care i-a permis să se exileze, în ultima parte a vieții, cu tot cu familie, la Berlin.
Adio, avocatură!
Luca Caragiale, tatăl dramaturgului născut la Haimanale, deținea în 1853 rang de pitar și avea în grijă moșii însemnate din Prahova, Buzău, Teleorman, Brăila etc. Ulterior, Caragiale senior a practicat avocatura la Ploiești, unde a și devenit judecător. Tot aici fiul său va absolvi primele clase primare, la Școala Domnească. A urmat apoi gimnaziul în același cadru urban și un an de liceu la București, după care s-a înscris la cursurile Conservatorului Dramatic - respingând avocatura spre care-l îmboldise propriul părinte -, unde l-a avut profesor pe unchiul său, actorul și dramaturgul Costache Caragiale. Până în 1872, Ion Luca a fost sufleur, copist și actor distribuit în roluri mici.
Veronica, Alexandrina și un copil din flori
Este de notorietate faptul că Ion Luca Caragiale a iubit viața și aventurile galante. La scurt timp după ce relația dintre Eminescu și Veronica Micle s-a destrămat, Nenea Iancu a profitat din plin, seducând-o pe sensibila poetă. După căsătoria din 1889 cu Alexandrina Burrely, Caragiale s-a dat însă pe brazdă, dovedindu-se un excepțional cap de familie. Și-a recunoscut fiul rezultat dintr-o relație anterioară, pe Mateiu, pe care, de altfel, l-a crescut în propria casă. Nenea Iancu a avut cu Alexandrina și două fiice, decedate de mici, la doar trei ani de la venirea pe lume. Ulterior, Ion Luca și Alexandrina au mai avut doi copii, pe Luchi - copilul genial - și pe Ecaterina (Tușki).
Băutor de bere, nu berar
La începutul anului 1890, beneficiind deja de partea sa de moștenire din averea mătușii milionare Momuloaia, Caragiale s-a avântat, optimist, în afaceri cu bere. Și-a deschis prima berărie pe strada Gabroveni - „Tunelul Caragiale”-, apoi una pe Șelari - „Berăria Academică Bebe Bibenti” - și, într-un final, încă una în Piața Teatrului - „Gambrinus”. N-a dat lovitura în domeniu, așa cum reușise amicul său, Dobrogeanu-Gherea, care scotea bani frumoși din cârciuma instalată pe peronul Gării de Sud din Ploiești. În schimb, a petrecut, în fața halbelor gulerate, momente irepetabile alături de amicii Vlahuță și Coșbuc. La „Gambrinus”, cei trei corifei aveau halbe personalizate, cu numele lor inscripționate pe cănile de metal.
Momit cu un poet flamand
Ecaterina „Tușki” Logadi a devoalat într-un articol publicat de „Viața românească” în 1962 (și) preferințele literare ale tatălui ei: „Dintre marii scriitori avea preferații lui pe care-i ridica la culmi vertiginoase: Sofocle, Dante, François Villon, Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski, Cehov. În general, în artă îi plăcea grandiosul. Mai târziu am ajuns să-l câștigăm la gusturile noastre literare cu poetul flămând Emile Verhaeren. Îl recitam des și el se încânta de frumusețea versurilor, care găseau perfectă corespondență în propriile lui gusturi literare”.
80 de țigări fumate într-o singură zi i-au adus moartea?
„Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea. Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei și îndrăznise la ora 11:00 să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate?”, rememora Cella Delavrancea în volumul „Dintr-un secol de viață”. Prietenă intimă a familiei Caragiale, talentata muziciană se afla la Berlin în vara anului 1912, așadar a prins „în direct” sfârșitul dramaturgului: „În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendinţele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastişuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv”. Nenea Iancu s-a stins la doar șaizeci de ani. Nimic n-a anunțat această dispariție prematură. S-a speculat, ulterior, că I. L. Caragiale ar fi fumat 80 de țigări în ziua fatidică…
Ion Luca Caragiale a scris la gazetă de la 20 de ani. A făcut carieră la „Timpul” (1878-1881), unde a fost coleg cu Eminescu și Slavici
„Celebru este unul care începe să trăiască după ce a murit”, Ion Luca Caragiale
„Pot să mor liniștit că n-am scris nimic de care să-mi fie rușine”, Ion Luca Caragiale
1952 a fost anul în care comuna Haimanale a fost rebotezată „Ion Luca Caragiale”, drept omagiu adus dramaturgului la o sută de ani de la nașterea sa, în 1852
Explicații foto:
1. Ion Luca Caragiale (1852-1912)
2. Caragiale a luat parte la formarea „Republicii” de la Ploiești (8 august 1870), în urma acestei acțiuni politice fiind exmatriculat din liceu
3. Casa în care s-a născut dramaturgul, în satul Haimanale
4. Ion Luca și Alexandrina, frumoasa sa soție
5. Familia Caragiale (Ion Luca, Alexandrina, Ecaterina și Luchi)
6. Ecaterina „Tușki” Logadi, fata dramaturgului
7. Caragiale era prieten la cataramă cu Alexandru Vlahuță
8.