Geniul lui vizionar își imaginează trecerea în alt tărâm ca o întoarcere în mijlocul naturii, în poezia intitulată Acasă, publicată postum: „Mă-ntorc în mijlocul naturii ca un cal/și lepăd de pe mine călărețul mort/Și șaua plină de umbra veche de la sânge/o scutur în pământ.// Mă rog de codri și cu precădere de stejar/ca să mă-ncalece pe mine, calul lui./
- Ești de pământ, mă roibule? m-a întrebat./
- Sunt de pământ, mă arbore, i-am zis.”
Prea puțin și nu neapărat semnificativ se mai scrie despre opera lui Nichita Stănescu, în România. Din ce știu eu. Deși din mantaua hiperboreana a poeziei lui s-au hrănit și îndestulat și poeții șaptezeciști, întrucâtva, iar optzeciștii, chiar mai mult, și tot așa leaturile următoare, între care și poeții care și-au vârât numele în versuri ca niște descălecători de țară în urbea lor și goliarzi ai postmodernismului important de peste Oceanul Atlantic.
L-am sărbătorit în America pe Nichita Stănescu de mai multe ori de când m-am mutat la New York, unde l-am luat cu mine, în bibliotecile mele, în suflet, în amintirea ce-l poartă pretutindeni. Apoi l-am sărbătorit în mai multe evenimente pe care i le-am dedicat, în anii când eram directoarea Institutului Cultural Român de la New York. Aceste lecturi, mini-simpozioane ori conferințele mele în universitățile din America, de la Biblioteca Congresului din Washington D.C., din Canada, la Universitatea din Montreal, și din Coreea de Sud, în intervențiile mele, când când am fost în Juriul internațional de la Taegu, apoi lecturile și comunicările ținute la Universitățile din Seul, Busan și Gimhae, de lângă Busan, s-au desfășurat adeseori sub genericul Poetului Nichita Stănescu, The Icebreaker, spărgătorul de gheață al poeziei secolului XX.
Întâlnirea cu opera poetului a copleșit pretutindeni audiența, formată, din sute și sute de persoane cunoscătoare și iubitoare ale poeziei universale, profesori, scriitori, arhitecți, studenți… De fiecare dată a răsunat ca un laitmotiv spontan întrebarea „De ce acest excepțional poet nu a primit Premiul Nobel? Odată răspunsul meu a debutat cu lectura acelei parafraze critice semnate de Nichita Stănescu la deschiderea primului volum din ediția Ordinea cuvintelor, îngrijită de Alexandru Condeescu, în 1985, cu acordul autorului, o ediție de referință, publicată de Editura Cartea Românească, nedepășită de nici un alt demers editorial, exegetic, anterior sau ulterior.
„A venit îngerul și mi-a zis: de atîta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de știință și tu pînă acum n-ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că știința pe care am creat-o este atît de subtilă, încît uneori se confundă cu firescul. Ea se numește hemografia, adică scrierea cu tine însuți”.
Iată ce a inventat poetul, în secolul artelor și avangardelor ce și-au făcut din colaj, cadavre esquis, ready made, nihilism, lettrism și abstractionism noile manifeste? Noile religii și anti-religii? Scrierea cu sine însuși, transformarea întemeietoare a Ființei în Cuvânt și a Cuvântului în Ființă.
Am folosit blazonul Spărgătorului de gheață pe care mi l-a sugerat opera lui Nichita Stănescu și în Programul meu propus conducerii ICR. Am adus în premieră, cărțile editate în România și scriitori români la un stand național organizat sub egida Institutului Cultural Român. Acest stand dedicat literaturii române a spart gheața ce părea să facă dificilă traversarea Atlanticului după ce au existat, până la comunism, atâtea călătorii spre glorie și triumf în America, urmate de George Enescu, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Maria Tănase, ca să dau câteva exemple. Cu acest proiect de a sparge gheața culturală și mentală, pe care l-am conceput și realizat pentru Book Expo America (BEA) New York n-a fost continuat, din păcate, după plecarea mea. Nu prea există în România instituții vizionare, ne mulțumim cu traseele și escalele scurte. Uităm că Brâncuși nu ar fi devenit marele sculptor al veacurilor XX și XXI, dacă operele lui nu ar fi traversat Oceanul Atlantic și s-ar fi mulțumit cu Parisul. Rodul proiectelor americane pe care le-am construit în domeniul literaturii a fost benefic, prolific. Împlinirile au fost remarcabile. România a fost prezentă, cu un stand de carte memorabil la New York, la Javits Center.
Podul de cărți a fost construit și consolidat de evenimentul complex din ziua de joi, 29 mai 2014, când s-a desfășurat, la Global Market Stage, tot în cadrul BEA, conferința pe care am organizat-o, și la care am participat, pe care am intitulat-o Translation as an Icebreaker. L-am invitat pe profesorul de la Universitatea din Texas, Sean Cotter, traducătorul poeziei lui Nichita Stănescu și autorul antologiei Wheel with a Single Spoke/Roata cu o singură spiță, publicată la Arhipelago Books în 2012. Sean Cotter a primit, în 2012, „Best Translated Book Award for Poetry” pentru traducerea poeziei lui Nichita Stănescu. Au participat ca invitați de marcă poetul și prozatorul Varujan Vosganian, alături de traducătorul Alistair Ian Blyth, pe care i l-am recomandat, de altfel, ca să-i realizeze versiunea în limba engleză a volumului lui, Cartea șoaptelor, capodoperă și bestseller totodată. Recomandarea mea a fost de bun augur, căci traducerea în engleză The Book of Whispers a fost încununată cu Premiul acordat de PEN Club America, din care fac parte de când locuiesc la New York. Sean Cotter a fost premiat în cadrul festivalului PEN World Voices pentru traducerea poeziei lui Nichita Stănescu. Este unul dintre cei mai importanți promotori ai literaturii române moderne. A tradus volumele unor poeți din generațiile ’70 - ‘80 – Liliana Ursu, Nichita Danilov, Mircea Dinescu, Emil Brumaru, a tradus poemele lui Lucian Blaga, trilogia Orbitor (Blinding) de Mircea Cărtărescu, începuse, la vremea aceea, să lucreze la traducerea Crailor de Curtea Veche de Matei I. Caragiale.
În fața numeroasei audiențe, Sean Cotter a explicat, pornind de la poemul TU de Nichita Stănescu, că, înainte de echivalarea cuvintelor, un traducător trebuie să simtă tensiunea ideilor din poem, paradoxurile și polarizările emoționale, prim-planurile simbolice, polifonia întrebărilor și răspunsurilor din vocile aduse pe scena lirică. Un exemplu oferit de Sean Cotter a fost axat pe importanța opțiunii pentru „tell me” sau „say” în traducerea imperativului „spune-mi”. Opera lui Nichita Stănescu a fost disecată și lăudată într-un context actual de cărți și autori de valoare.
Alistair Ian Blyth, traducător admirabil, căruia i se datorează versiunile în limba engleză ale lucrărilor Despre îngeri a lui Andrei Pleșu și O scurtă istorie a românilor de Neagu Djuvara, a început traducerea Cărții șoaptelor a lui Varujan Vosganian, un best seller în România. Traducerea în limba engleză urma să fie încheiată până la finele anului 2014.
La BEA, au participat, în 2014, peste 100 de editori, și o mulțime de reprezentanți ai unor firme de distribuire a cărții, reprezentați ai celebrului lanț de librării Barnes & Noble, ai unori edituri universitare, firme specializate în promovarea cărții tipărite și digitale. Îmi amintesc că în seara aceleiași zile, de la care a trecut aproape un deceniu, am organizat un eveniment, în sala Auditorium a ICR New York, o întâlnire a scriitorului Varujan Vosganian și a traducătorului său Alistair Ian Blyth cu cititorii. Am spus atunci că nutresc convingerea unui mare succes pe care-l va avea Cartea șoaptelor. Iată că timpul a confirmat previziunea nu doar în America, dovadă premiul primit, ci și în Spania, și Germania, datorită traducerii în spaniolă și germană, prețuirea scriitorului și a cărții concretizându-se și în propunea făcută pentru Premiul Nobel pentru literatură ce a fost înaintată juriului din Suedia de trei țări, România, Armenia, Israel.
În 1998, am susținut teza de doctorat Nichita Stănescu - Lirismul paradoxal, avându-l drept conducător științific pe profesorul univ. dr. Eugen Negrici și o comisie la susținerea tezei formată din regretatul prof. univ. dr. Paul Cornea și prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, scriitorul, istoricul și criticul literar, academicianul, președintele Uniunii Scriitorilor din România. Teza mea despre Nichita Stănescu a fost publicată în două ediții în România.
Lecturile mele despre poezia lui Nichita Stănescu sunt nenumărate, fiind cu mult depășite de mulțimea de sensuri pe care poezia lui ni le deschid, din toată această genială opera aperta.
Memoria mea înregistrează, la rându-i, o mulțime de amintiri pe care le-am trăit alături de marele poet pe care l-am cunoscut de mult, din vremea iubirii lui pentru poeta Gabriela Melinescu, apoi alături de soția lui Dora Stănescu. Nichita Stănescu este nașul fiului meu Paul Alexandru Nichita, născut pe 3 mai 1978. Botezul a avut loc la Mănăstirea Cașin, în iarna aceluiași an, cu zăpezi mai înalte de brâu. La botez au venit peste o sută de persoane, iar fotograful Uniunii Scriitorilor, regretatul Ion Cucu, a surprins în imagini zeci de scene și prim-planuri ce par a fi desprinse dintr-un film de Tarkovski. Multe expoziții de fotografii le-au expus aceste fotografii. La rândul meu, am reprodus o parte din fotografiile de la botezul avându-i drept naș pe Nichita și pe sora mea, în ediția critică a poeziei mele Vindecările, în două volume, care însumează peste 1.000 de pagini și reproduce fragmente din comentariile multor critici și scriitori ce au scris despre volumele mele. Ediția spectaculoasă a fost publicată în două volume la Editura Princeps Multimedia, care a editat și antologia cuprinzând 111 poeme Un fruct de hârtie, însoțită de un bogat corpus de comentarii critice și prefața semnată de Delia Muntean, care a îngrijit acest florilegiu. Cărțile mele au fost lansate la Târgul Gaudeamus, pe 10 decembrie 2022. Secțiunea de fotografii reproduse alb-negru și color pe 32 de pagini, incluse în al doilea volum Vindecările, ca și Itinerariul biobibliografic studiile critice semnate de Al. Paleologu, Ioan Holban, academicianul Mihai Cimpoi, poetul și criticul Paul Gorban se constituie în documente inedite de istorie literară și reprezintă o premieră referitoare la prezența lui Nichita Stănescu în viața literară și dimensiunea umană a personalității lui covârșitoare. Sunt mai multe fotografii ale lui Nichita Stănescu la botezul fiului meu. Marele poet Nichita Stănescu și-a comandat un costum anume de stofă cu dungi subțiri, el cel nedespărțit de puloverele lui largi, tricourile și cămășile menite să-l țină în largul lui, în universul lui generos, nescrobit de prejudecăți, scăldat în fair play și totală dăruire. Invitații la botez au primit cruciulițele de botez, comandate din vreme, făcute de un bijutier din câteva lingurițe topite. Fotografia lui Nichita îmbrăcat în costum, cu cruciulița de argint de la botezul fiului meu a fost cea publicată în toate manualele școlare editate după anul 1978. Cenzorii vigilenți n-au băgat de seamă. Dar revenind la îngerul poetului care-l visa om de știință inovator, aș vrea să adaug la răspunsul lui Nichita, menționat deja, o completare. Pe 18 ianuarie 1978, Nichita Stănescu mi-a scris o scrisoare la Uniunea Scriitorilor, în celebrul restaurant patronat de nu mai puțin celebra Doamnă Candrea:
„Draga noastră Doina,
Aș fi onorat dacă ai accepta să-ți botez copilul! Alexandru, Paul și Nichita.
Sărut mâna și aștept emoționat răspunsul Da.
Nichita
28 I 1978
Cu puține minute înainte de a-mi scrie scrisoarea din 28 ianuarie 1978, stând la masă cu mai mulți scriitori, printre care se afla și criticul Eugen Simion, unul din marii prieteni și profunzi exegeți ai poetului, Nichita și-a ridicat capul înalt de parcă s-ar fi pregătit pentru un triplu salt și, privindu-mă pătrunzător, a rostit cu vocea lui legănată și alintată: „Dragă Doina, tu porți un copil și eu aș dori să fiu nașul acelui copil și să-l botez Alexandru, Paul și Nichita”. Nimeni, în afara familiei, nu știa că sunt însărcinată, nu se vedea deloc cu ochiul liber. În anii aceia nu se făceau nici ecografii care să-ți dezvăluie sexul copilului. Dar poetul și dragul meu prieten mă privise cu ochiul lui vizionar și cosmic cu care citise, ca un ecograf, taina copilului pe care aveam să-l nasc peste câteva luni. Poetul era locuit de un ecograf magic, citea în adâncurile Ființei și Lumii. Aveam să dau naștere unui băiat care l-am botezat la Mănăstirea Cașin Paul Alexandru Nichita. În zorii de zi după sărbătorirea botezului, acasă la mine, Nichita Stănescu a plecat spre locuința lui din Piața Amzei cu o mașină de curățat și stivuit zăpada. A înaintat până la mașina autobasculantă cu platformă înaltă, ieșind din curte pe cărarea de sute de metri lungime pe care o tăiasem cu cazmale și lopeți pe trotuarul ce ducea de la casa mea din Alexandru Constantinescu până la bulevardul Mărăști spre Mănăstirea Cașin. De câte ori îl recitesc pe marele poet văd acea cărare tăiată în zăpadă spre taina Botezului.
Doina Uricariu, New York, 16 decembrie 2022