„S-au împlinit 40 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu. Cu o charismă unică, a fost ultima încarnare a mitului poeziei cu majusculă și cea mai intensă explozie de energie lirică din poezia românească a ultimelor șapte decenii - ca în urma unei fisiuni nucleare. Un Orfeu modern (dublat de un Ariel), care s-a afirmat, exuberant, sub semnul speranțelor poststaliniste și s-a stins, destrămat, în anii terminali, tot mai greu suportabili, ai regimului ceaușist”, remarca istoricul și criticul literar Paul Cernat în deschiderea unei minibiografii dedicate autorului „Necuvintelor”.
Interpretări dinspre matematică
Expunem, în continuare, crochiul: „Nichita a avut multi epigoni, dar foarte puțini continuatori notabili și autentici. Un mare creator de limbaj și de poezie «metalingvistică» și «cuantică», la antipodul prozaismului cotidian al poeziei actuale, prizonieră a limbajului comun. În ultimele decenii, cele mai incitante interpretări ale poeziei nichitiene au venit din afara literaturii (științe exacte - matematici superioare, fizică, psihologie etc.), nu dinspre criticii literari, care fie au continuat să repete formule deja cunoscute, fie s-au ocupat excesiv de impuritățile («sterilul») minereului pur al liricii sale”.
De amorul artei (poezie și fotbal)
Altfel despre poet: „Nichita Stănescu făcea parte dintr-o generație de artiști care seducea (când seducea) printr-o virtuozitate exuberantă, de «amorul artei». Ăsta era Zeitgeistul. Așa scriau proză Marquez și (păstrând proporțiile) Fănuș Neagu, așa jucau fotbal Pele și Dobrin al nostru: driblinguri scânteietoare, spectacol boem, bucurie gratuită a jocului. Așa cântau la chitară Hendrix sau Santana. În Franța făcea spectacol în teorie Roland Barthes, iar în critica noastră eseistică - «temele» lui Nicolae Manolescu. Uneori toți aceștia (și alții) gafau, ratau copilărește sau exasperau prin excesul propriilor calități: nu conta. Anii au trecut însă, iar literatura și fotbalul au devenit tot mai tehnico-tactice, mai pragmatice, sacrificând farmecul gratuității risipitoare pe «altarul» profitului financiar (sau, după caz, al austerității). Unic în felul lui, Nichita a fost un spiriduș al poeziei, care seducea și atunci când gafa sau falsa. Un «brazilian» liric, cum astăzi nu se mai poartă nici în Brazilia”.
Suflet slav
În loc de concluzie, o mărturisire: „Recunosc: n-am rezonat niciodată prea mult cu excesul sentimental-afectiv al lirismului său («sufletul slav»?) care i-a adus atâția admiratori - deși fără el nu se poate. Am avut în schimb mereu o mare admirație pentru înălțimea nebunească, metaumană (nu doar metalingvistică, după cum s-a spus) a vizionarismului nichitastănescian - tragic, în fond. Și pentru enorma intuiție poetică asociată, unde metafizica (orice va fi însemnând ea) întâlnește matefizicile superioare”.
Pian și versuri în vara morții
În ziua de 4 august 1983, Nichita Stănescu (despre care nimeni nu ştia că va muri la 13 decembrie, în acelaşi an) a fost invitat acasă la soţii Letiţia şi Marian Ionescu-Cartaş, într-un apartament de bloc din cartierul Drumul Taberei (Bucureşti). A fost de faţă şi Lucia Fetcu, poetă la rându-i. Marian Ionescu-Cartaş, profesor la Liceul „George Enescu”, voia să cânte la pian și să-l convingă pe Nichita Stănescu să cânte şi el, iar insolitul concert să fie înregistrat pe un magnetofon. Totul a decurs aşa cum fusese prevăzut, numai că, la un moment dat, cântând la pian la patru mâini cu eminentul profesor de muzică, Nichita a început să împartă cu generozitate versuri, unele din memorie, altele create pe loc, în binecunoscutul său stil, de improvizator genial.
„Tu, despletito…”
Până la urmă la pian a rămas numai muzicianul, iar poetul, transfigurat, a rostit poem după poem. Această stare de graţie a durat şi a doua zi. După moartea lui Nichita Stănescu, benzile de magnetofon au fost ascultate de martorii miraculoasei întâmplări, dar şi de prietenii acestora. Versurile au fost transcrise şi tipărite. „Ca şi cum ar ninge cu pietre peste zăpada vieţii mele. Ca şi cum ar ninge cu natura lucrurilor pe sufletul meu. Atât de depărtată mi-ai părut trecând din cer şi orizont un punct. Tu, despletito, tu, niciodato de împreună cu tine, tu, mai singuro decât vederea ochilor mei. Ca şi cum mi-ar ninge cu pietre peste zăpada vieţii mele, ca şi cum despletito, despletito, despletito!” - a rostit atunci Nichita Stănescu.
O (pre)viziune a sfârșitului (marca Nichita, evident)
„Alergam atât de repede încât
mi-a rămas un ochi în urmă
care singur m-a văzut
cum mă subțiam, -
dungă mai întâi, linie apoi...
Nobil vid străbătând nimicul,
rapidă parte neexistândă
traversând moartea.
...și, ca bonus, un poem mai „tineresc” din anii ’60:
Sîmbătă, cu motociclete
Pe ploaie, cu motocicletele printre movile de flori,
roșu ud; verde ud; apoi cenușiu.
Cade prin aer o stea cu aripi.
Singurătatea sparge sticlă până târziu.
Un fel de frig sună-n corole.
Maci roșii. Un fel de viteză.
Din picături se nasc planete întruna.
E a șaptea zi din geneză.
Ne odihnim trăind, de oboseala vidului.
Eșapamentele au un tril ridicat.
Printre movilele de flori pe o spirală plană
se dă din aripi neîncetat,
dar nu ne desprindem; alunecăm numai.
Plouă din ce în ce mai asurzitor.
Movul se varsă. Verdele se înnegrește.
Nervii sunt pregătiți pentru zbor”.
La oglindă
„Citesc pe apucate şi înţeleg pe rumegate. N-am fost niciodată precoce. Am învăţat întotdeauna foarte greu. Citesc încet datorită nenumăratelor asociaţii pe care mi le stârneşte fiecare cuvânt citit”.
„Femeia nu este o prezenţă constantă şi autocuprinzătoare în spiritul unui bărbat. Ea vine odată cu înserarea gândirii şi dispare odată cu zorii gândirii”.
„Poemul preferat? «Odă în metru antic», pentru că începe cu cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română: «Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată»”.
„Nu am un chip desenabil. Aș zice că sunt, când tac, mai degrabă urât sau, mai precis, antipatic. Când gândesc sau vorbesc în metafore sau în idei, trăsăturile feței mi se schimbă brusc și fluctuează după gând și asta-mi explică de ce sunt atât de fotogenic în unele filme de TV, când sunt filmat vorbind și gândind. În genere, orice fotografie sau instantaneu ce mi se face, nu știu cum se face, dar îmi înfrumusețează chipul și nu prea mă recunosc în nici o fotografie”.
„Am un mare talent de a fi căscat și împiedicat. Din această pricină, mai totdeauna din căzături am câte un semn ba pe față, ba la umăr, sau chiar câte o ruptură la os”.
„Din pricina timidității mele, pe care, după patruzeci de ani, am reușit să mi-o înfrâng, pot părea uneori insolit, iar defectul unei vagi bâlbâieli native mi-l exagerez uneori atât de mult, încât îl transform într-un stil, dacă nu cumva chiar într-o modă”.
Declicul lui Bacus
La cutremurul din 4 martie 1977, Nichita Stănescu a încercat, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, fiind lovit, la rândul său, de un zid care s-a prăbuşit. Nini a suferit atunci un şoc şi o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, care îi va lăsa sechele pentru tot restul vieții. A fost şi perioada în care poetul a devenit dependent de alcool, apropiaţii săi povestind că Nichita consuma mai mult de două sticle de vodcă pe zi, un viciu care, culmea, nu îi crea beţia inevitabilă, ci o luciditate aproape nefirească şi o efervescenţă artistică ce conducea spre culmea genialităţii. „Luciditate” și „efervescență” care până la urmă l-au ucis, la doar 50 de ani…
Învins de un grec
În 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist l-a propus Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn, laureatul acelei ediţii fiind însă poetul grec Odysseas Elytis.
40 de ani se vor fi împlinit pe 13 decembrie 2023 de la moartea poetului Nichita Stănescu (și 90 de la naștere, pe 31 martie)
1980 a fost anul în care Nichita Stănescu a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (l-a ratat; a luat, în schimb, Premiul Herder)
„Cu o charismă unică, Nichita a fost ultima încarnare a mitului poeziei cu majusculă și cea mai intensă explozie de energie lirică din poezia românească a ultimelor șapte decenii”, Paul Cernat, critic literar
„Unic în felul lui, Nichita a fost un spiriduș al poeziei, care seducea și atunci când gafa sau falsa”, Paul Cernat, critic literar
„Nichita Stănescu făcea parte dintr-o generație de artiști care seducea (când seducea) printr-o virtuozitate exuberantă, de «amorul artei». Așa scriau proză Marquez și (păstrând proporțiile) Fănuș Neagu, așa jucau fotbal Pele și Dobrin al nostru”, Paul Cernat, critic literar