Jurnalul.ro Cultură Nichita Stănescu, 5 mănunchiuri de lumină în ochi

Nichita Stănescu, 5 mănunchiuri de lumină în ochi

de Florian Saiu    |   

În 31 martie 2024, Nichita Stănescu - cel mai important poet-mit postbelic autohton - a împlinit 91 de ani de nemurire, prilej pentru a-l omagia aici printr-un caleidoscop de „ziceri” care mai de care mai colorate. Hai, luați ocheanul și întoarceți-l discret spre inima poeziei românești…

Cu ce să începem? Cu o evocare de suflet, fără îndoială. Iat-o!

1. Omul care ridica oamenii din vorbe (bune)

Unul dintre prietenii apropiați ai poetului - și l-am numit aici pe graficianul Mircia Dumitrescu - își amintea cu tandrețe de omul Nichita: „Era atât de dăruitor, atât de cald şi grijuliu cu sufletul celorlalţi, încât fiecare dintre noi am rămas marcaţi pentru că am vrut să devenim mai buni sau măcar cum ne vedea el. Ne pierdeam puţin în ridicarea asta pe care ne-o făcea el. Ne ridica mult. Nu exista om faţă de care să nu găsească cuvântul potrivit şi-l lovea exact cu acel cuvânt care îl ridica. Nu cred că există om de care să fi vorbit vreodată ceva rău. Nici chiar de cei care-l jigneau. Nu ţinea minte, nu punea la suflet. Poate o fi suferit puţin, poate, dar nu cred că ajungeau la el cuvintele rele. Nu-l marca răutatea altora”.

Șase scaune, o masă și-o saltea

Cum era acasă la/cu Nichita Stănescu? Din nou Mircia Dumitrescu: „Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza - pe care și alea cred că i le dăduse cineva - şi un dulăpior bonanza… Dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau şi generali de Securitate şi oameni foarte mari, erau şi mediocri mulţi care se vânturau pe acolo. Vă daţi seama că dacă era un om care n-avea clanţă la uşă… Împingeai uşa şi intrai în casă, pur şi simplu”.

Continuarea? O splendidă ușor aiuritoare spovedanie stănesciană.

2. De-a-ncălare pe un cal, și nu de-ncălare pe un câine

Într-un interviu filmat de televiziunea publică în ultima parte a vieții lui Nichita, când crizele de ficat nu-l slăbeau pe poet, acesta se confesa, cu buzele crăpate și aspre, întregii țări: „Acum două, trei după-amieze primesc un telefon de la un necunoscut, care era îngrijorat c-aș fi bolnav, care era fericit că m-aș fi însănătoșit, mă rog… Și spune un lucru care m-a lăsat, așa, nemaipomenit de bucuros: «Bă, poete, zice, nu mor caii când vor câinii». Și-am stat și m-am gândit - știi că are dreptate? Să știi că omul ăsta are dreptate. Păi, sigur. Păi, n-a fost pe țara asta atâta ninsoare și mulți credeau c-o să înghețe? Ce, a înghețat țara? N-a înghețat. N-a fost potop pe țara asta și s-a crezut că ea o să se înece? Nu s-a înecat… N-a fost cutremur mare pe țara asta și s-a crezut că ea o să se rupă, sau o să se frângă? Nu s-a frânt! Păi, nu mor caii când vor câinii. Și, de altfel, Mihai Viteazul a intrat la Alba-Iulia de-a-ncălare pe un cal, și nu de-a-ncălare pe un câine”.

Mai departe, suind și coborând pe firul minții lui Nichita.

3. Râca dintre poeți

Câteva dintre gândurile lui Nichita relaționate cu versurile și creatorii lor, în fapt, o radiografie a scenei lirice a secolului XX (într-un moment în care poetul ploieștean era, prin operă și destin, fruntea, ochii și inima neomodernității românești): 

„Am remarcat un lucru foarte straniu, care mă miră formidabil. Și anume acela că poeții clasici se înțeleg cel mai bine cu poeții în viață și, de asemenea, cele mai mari prietenii se fac între poeții din diferite țări. Între poeții unei aceleiași generații, în afară de prietenii în grup restrâns, îndeobște există un fel de pricină, un fel de râcă, pentru mine de neînțeles. Și bănuiesc că acest măr al discordiei este concurența. Nu știu de ce a fost sădită în sânul poeților ideea de emulație și de concurență, o idee absolut slabă, pentru că un poet nu poate fi mai bun decât alt poet. Un poet poate fi mai bun decât sine însuși sau mai slab decât sine însuși. Fiecare poet are o voce a lui unică, în măsura în care este un poet adevărat, bineînțeles. Și el nu poate să spună decât ce are el de spus, nu ce are altul de spus”. 

„Poezia este singura avuție pe care omul o are încă nejefuită. Până acum, tot ce a avut omul a fost jefuit. Poezia încă nu și-a inventat un Hitler al poeziei ca să fie jefuită de către el”.

„Poetul nu are o epocă a lui, epoca își are poeții ei. Și, în genere, epoca își vede singură poeții. Pentru că, să remarcați, talentele sunt foarte multe și foarte varii, dar fiecare epocă își selecționează tipul ei de talent, convenabil prezentului ei afectiv”.

„Vreau să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta: eu nu prea cred că există poeți, eu cred că există poezie. Poezia este un fenomen care există în absolut toți oamenii, în diferite nuanțe, mai puternic, mai slab…”.

„Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş scrie. Pur şi simplu, n-aş scrie. Și e o falsă modestie să spui «domnule, eu scriu pentru că iubesc poezia… da’ nu prea cred, dacă am talent, dacă n-am talent»… Eu cred foarte mult în talentul şi în vocaţia mea, pentru asta mi-am jertfit întreaga mea existenţă - ca să adaug, cu o picătură în plus, sensibilităţii contemporane, o formulare mai nouă, mai adecvată. Așa că efortul meu îl găsesc firesc să fie preluat în școli”.

Poetul, dezvelindu-se până la miez.

4. Despre regrete (și cărți)

Într-unul din interviurile acordate de Nichita Stănescu posturilor publice de difuzare a informațiilor în comunism - deh, faima a avut întotdeauna un preț -, poetul se confesa în stilu-i inconfundabil: „Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au umori diferite. De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi. În măsura în care îți aduci aminte lucruri care te justifică, nu ai nimic de regretat. Când ți-aduci aminte defecțiuni, pe ele oricum nu le mai poți repara. Aș minți să spun că nu regret nimic. Dar iarăși aș minți dacă aș spune că regret ceva”.

„Ce sunt cărțile?” - se întreba într-un loc Nichita, pentru a răspunde aproape instantaneu: „Ceea ce este iarba pentru pământ, ceea ce sunt peștii pentru mare, ceea ce sunt păsările pentru aer, ceea ce sunt cuvintele de dragoste pentru om”.

Nu în ultimul rând, un comentariu despre creația de pe urmă a poetului, concretizată peste Dunăre, la sârbi.

5. Ostenit de viață și de cuvinte

Facem loc aprecierilor lui Ion Pop, teoretician al avangardei literare și critic de soi (bun): „Ciclul Oase plângând, scris în câteva zile în Iugoslavia, după acordarea premiului de la Struga în 1982, aruncă o punte, cea din urmă, spre poezia ultimilor ani ai lui Nichita Stănescu. Ca tip de discurs, este mai degrabă apropiat de cartea imediat precedentă cronologic, Noduri și semne, apărută în același an. Aerul de improvizație liberă, o anume paradoxală «deznodare» a rostirii, în care elemente bine închegate simbolic din poezia de până atunci se văd cumva destinse, cu un grad de libertate, ca de vorbitor ori de scriptor ostenit de viață și de cuvinte, se prelungește și aici”. Elegant expus, nu?

Poeme dictate

Lăsăm, de aici încolo, verbele lui Pop să cânte: „Dar e o eliberare foarte relativă din chingile construcției atente, ce marchează starea gravă a discursului poetic, acum mai spontan, desigur, adunând, inspirat, un soi de sedimente aluvionare din largul întregii opere. Mai degajat în expresie, cu mici neglijențe voite sau nevoite, cu, mai degrabă, un fel de mimare a stării de disponibilitate improvizatorică, aceste ultime versuri antume au totuși un remarcabil grad de concentrare, de repliere tematică și expresivă. Motivele mari ale meditației stănesciene se regăsesc aici în chip firesc, cu un accent, poate, mai elegiac, în măsura în care spontaneitatea dictării poeziei (se știe că poemele au fost într-adevăr dictate poetului sârbo-român Adan Puslojić) asociază nota de autenticitate a trăirii cu obsesia concentrării în discursul liric, de data asta fără nicio constrângere: poetul vorbește parcă mai direct despre viața și aventurile sale verbale, fapt ce va fi determinat anumite voci critice să caute accente postmoderne într-o poezie situabilă în cea mai mare parte până atunci sub semnul rafinamentului reflexiv și imagistic, cvasimanierist, al neomodernismului”.

Eu diminuat

Cele din urmă tușe: „Imagistica rămâne pregnantă în noutatea sau variațiunile ei, acum cu un plus de tensiune elegiacă, sugerând depășirea unor experiențe existențiale dramatice, după care eul se regăsește cu puteri diminuate, și mai conștient de precaritatea ființei sale”.

91 de ani ar fi împlinit Nichita Stănescu pe 31 martie 2024

„Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi, până la urmă, sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre”, Nichita Stănescu

„Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi”, Nichita Stănescu

„Nu mor caii când vor câinii! Și, de altfel, Mihai Viteazul a intrat la Alba-Iulia de-a-ncălare pe un cal, și nu de-a-ncălare pe un câine”, Nichita Stănescu

„Ciclul Oase plângând, scris în câteva zile în Iugoslavia, după acordarea premiului de la Struga în 1982, aruncă o punte, cea din urmă, spre poezia ultimilor ani ai lui Nichita Stănescu”, Ion Pop, critic literar

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

TOP articole pe Jurnalul.ro:
Parteneri