Născut în familia (evreiască) a inginerului și arhitectului Oscar Steinhardt (om cu stare, era director al unei fabrici de cherestea), Nicolae a urmat clasele primare în particular și la școala „Clemența”, iar liceul la „Spiru Haret”, unde i-a avut colegi pe Alexandru Ciorănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Barbu Brezianu, Marcel Avramescu ... Și-a luat bacalaureatul în 1929, urmând apoi cursurile facultăților de Drept și Litere. Și-a luat licența în 1934, iar doctoratul în 1936, cu o teză de drept constituțional: Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit. Un tânăr orientat, care lăsa să se ghicească prea puțin din înclinarea către verb, către literatură și poveste.
Împotriva curentului istoriei, înainte!
Și totuși, în 1934 publica, sub pseudonimul Antisthius, volumul parodic În genul... tinerilor (Editura Cultura Poporului), în 1935 - Essai sur une conception catholique du Judaisme (împreună cu Emanuel Neuman; Ed. Cultura Românească, S.A.R.), iar în 1937, la Paris, Illusions et realites juives (în colaborare cu același E. Neuman; Librairie Libschutz, 4, Place de l’Odeon). În aceeași perioadă frecventează cenaclul „Sburătorul” și publică (în 1934-1935) diverse articole la Revista burgheză. Până la izbucnirea războiului își continuă studiile în capitala Franței și în Anglia. În 1939 intră în redacția Revistei Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, fiind înlăturat, împreună cu Vladimir Streinu, după numai un an, din cauza vertijului legionar. După război revine la Revista Fundațiilor Regale (RFR), colaborând în același timp și la Universul literar, Libertatea și Viața românească. În 1947 este din nou eliminat de la RFR. După 1947, este dat afară și din barou, execută tot felul de slujbe mărunte, cel mai adesea necalificate, iar textele îi sunt, evident, interzise.
Iluminare la Jilava
Călătoria lui Nicolae prin viață avea să capete accente dramatice. În 1959, grupul de prieteni din care făcea parte este arestat, primul dintre aceștia fiind Constantin Noica. Refuzând să fie martor al acuzării, Steinhardt este la rândul său reținut, judecat în cadrul „lotului Noica-Pillat” și condamnat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii personale, sub acuzația de „infracțiune de uneltire contra ordinii sociale”. În pușcăria Jilava se întâmplă (i)luminarea: în 15 martie 1960 este botezat de basarabeanul Mina Dobzeu, ca martori ai tainei participând Alexandru Paleologu, doi preoți uniți și unul protestant. Poezia (cunoștea foarte multe versuri pe de rost) și poveștile l-au ajutat să depășească anii grei de recluziune de la Gherla și Aiud fără să cedeze, până la izbăvirea din august 1964.
Împăcat
Despre această clipă îndelung visată, Nicolae Steinhardt avea să noteze în testamentul său literar (Jurnalul fericirii): „Aveam să fiu într-adevăr liberat în chiar ultima zi: numele meu începe cu litera S, n-aveam pile de niciun fel, nu eram bolnav incurabil, fusesem «nesincer cu ancheta», nu figuram pe listele de turnători («au colaborat cu organele de administraţie») şi nu mă număram printre reeducaţi. Dar evenimentul liberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi”.
Acasă, în Țara Lăpușului
Împăcat astfel, Steinhardt duce în libertate o viață creștină de la care n-avea să se mai abată până la sfârșit. În 1967 îi moare tatăl și imediat după acest eveniment tulburător, Nicolae ia hotărârea să se retragă din existența laică, printre cărți și manuscrise. După mai multe pelerinaje, vrednic căutător al locului ideal, Steinhardt ia decizia (la recomandarea prietenului Constantin Noica): Mănăstirea Rohia, din Țara Lăpușului, Maramureș. În 16 august 1980 se călugărește și primește în grijă biblioteca mănăstirii. Revine în schimb în viața literară, publicând traduceri, eseuri și cronici în revistele: Secolul XX, Viața românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studențească etc. Publică, de asemenea, mai multe volume: Incertitudini literare (1980), Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critica la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu sau Dincoace și dincolo de texte (1987), Prin alții spre sine (Eseuri noi și vechi) (1988), „Cuvânt înainte” la cartea Svetlanei Paleologu-Matta, Eminescu și abisul ontologic (1988). Moartea îl găsește zâmbind în 29 martie 1989. Inima, slăbită de împăcare și bucurie, i-a cedat.
Între Socrate și Hristos
Cum tot se apropie Paștele, să încheiem cu reflecțiile lui Nicolae Steinhardt: „Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate-omul să poarte pecetea dezordinei, a sângelui, a trădării şi a turbării; dar nu, a fost cum nu se poate mai senină şi demnă. A lui Hristos, dimpotrivă, poartă - întreagă - pecetea tragediei, dezgustului şi ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli şi atenţi, care-i sorb cuvintele în vreme ce el - imperturbabil şi luminos - soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă deferenţă de temnicer. Părăsit şi trădat de ai săi, Hristos se zvârcoleşte pe cruce, chinuit de sete şi acoperit de batjocuri. Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, între doi bandiţi, pe un maidan. Socrate mulţumeşte zeilor că scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: «De ce m-ai părăsit?» Deosebirea e totală între cele două morţi, şi tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreţia ei, pare - prin contrast - literară, abstractă, supusă regiei, şi mai ales nerealistă. Socrate - cu bună credinţă şi izbândind în bună parte - se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestinghierit de scimăvii până în straturile cele mai de jos ale condiţiei umane”.
Unde fugim de acasă
O recomandare de lectură dinspre Paul Cernat: „Despre N. Steinhardt, de la a cărui trecere dincolo (în urma unei maladii cardiace) s-au împlinit niște ani pare că s-a spus aproape totul. S-au scris și destule studii și/sau cărți bune despre (printre autori: George Ardeleanu, Romulus Bucur, Adrian Mureșan). O ediție completă a scrierilor sale (critică literară, eseistică, texte juridice, memorialistică/diaristică, literatură, predici, convorbiri, corespondență) e gata. Dar, totuși, însă peste ceva s-a trecut, se trece nedrept de ușor... Faceți-mi, rogu-vă, plezirul și citiți-i romanul postum Călătoria unui fiu risipitor, un roman picaresc (gen «unde fugim de-acasă») al adolescenței bucureștene evreiești și mic-burgheze; o combinație de André Gide și Radu Cosașu, de o vervă, inclusiv formală, sclipitoare. E nedrept că istoria romanului autohton îl ignoră. E chiar scandalos. Până la urmă, asta a fost și viața lui Nicolae Steinhardt: călătoria unui fiu risipitor (și un exercițiu de libertate spirituală, uneori riscantă, chiar contrariantă)”.
37 de ani s-au împlinit în 30 martie 2026 de la moartea lui Nicolae Steinhardt.
„Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi”, Nicolae Steinhardt
„Soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică”, Nicolae Steinhardt
„Asta a fost și viața lui N. Steinhardt: călătoria unui fiu risipitor (și un exercițiu de libertate spirituală, uneori riscantă, chiar contrariantă)”, Paul Cernat, critic literar
Antisthius este pseudonimul - inspirat de numele unui personaj din „Caracterele” lui Jean de la Bruyère - sub care Nicolae Steinhardt a publicat primele sale scrieri.