Jurnalul.ro Editoriale Nicolae Velea, popas printre amintiri

Nicolae Velea, popas printre amintiri

de Serban Cionoff    |   

Acum, când cerul orașului dă semne de înnegurare, citesc cu emoție evocarea lui Nicolae Velea pe care confratele Florian Saiu a publicat-o în ediția de azi a jurnalului.

Nu știu, sincer să fiu, dacă acest nume-Nicolae Velea- le este familiar noilor generații de cititori dar, fără teamă că greșesc, pot spune că scrierile sale au un loc aparte în istoria literaturii românești și că  merită să li se acordă un timp de lectură. După cum este de netăgăduit că Nicolae Velea este și rămâne o figură emblematică a boemei bucureștene din cea de a doua jumătate a secolului trecut, alături  de Teodor Pâcă, Florian Pucă, Ștefan Stoian sau de Dumitru Dinulescu (Puși) și de alți nonconformiști cu har și șarm ai vremii, acum mutați în slava cerului. Pe care, ziarist fiind, am avut privilegiul să îi întâlnesc de-a lungul anilor, iar, măcar cu o parte dintre ei, să leg o frumoasă prietenie. Unul dintre ei fiind, nu se putea altfel, Nicolae Velea. Nea Lică,  precum i se spunea în lumea literelor.

Foarte probabil, primele mele întâlniri cu Nea Lică au fost la restaurantul Casei Scriitorilor, pe care ,student fiind, începusem să îl frecventez în cea de a doua jumătate a anilor *60, atunci când colaboram la „Viața Românească” și la „Luceafărul”, iar după ce, în anul 1971, am devenit ziarist cu acte în regulă, întâlnirile noastre au continuat și s-au înmulțit. Bineînțeles, locul preferat fiind nu neapărat în „Casa Scânteii” ( de acum fosta casă), ci în locantele din împrejurimi, adică la „Hanul Prahova” (și el, de acum, fost!) sau la terasa „Triumf”. După cum spunem și mai înainte, nu doar prozele sale i-au adus recunoaștere și prețuire lui Nicolae Velea, ci și unele vorbe de duh care au intrat în folclorul breslei literaților și a celei a gazetarilor. Prima dintre ele este strigarea „contact!”, cu care Nea Lică ducea la gură sticla de votcă aflată lângă pat și cu care își începea ziua de muncă. O alta fiind cea pe care Nea Lică o adresa comesenilor după ce termina prima sută de grame de votcă care îi fusese oferită: „Unul dintre voi a făcut un gest frumos, voi nu vreți să îi urmați exemplul înaintat?”

 Cum spunem, sunt multe asemenea întâmplări al căror personaj principal este Nicolae Velea și pe care memoria orală le păstrează cu emoție și cu drag. Acestora îmi îngădui să le adaug, și eu, două rememorări, dimpreună cu speranța că își vor găsi loc într-o posibilă antologie a genului. Prima este o întâmplare petrecută în locanta „Triumf”. Mă aflam la masă împreună cu colegul meu de redacție cronicarul sportiv Vasile Căbulea- „Clarvăzătorul Căbulea”, cum l-a numit Fănuș Neagu din cauza ochelarilor săi cu multe dioptrii, și i-am răspuns așa cum se cuvine lui Nea Lică după ce ne-a abordat cu întrebarea sa cheie: „Beau și eu ceva la masa asta?”

 Până aici, toate bune și frumoase, numai că, la o masă alăturată un consumator, el însuși cochetând cu lumea literelor, se pare că l-a deranjat pe invitatul nostru fiindcă vorbea mult prea tare și îi deranja auzul. Drept care, Nea Lică l-a admonestat scurt pe doi: „Urâtule, să taci din gură”. Dar, pentru că persoana vizată nu dădea semne că a înțeles… aluzia, Nea Lică a revenit: „Da, da,  ești așa de urât că nu te pot vedea înaintea ochilor”. Vorbe care, de bună seamă, l-au scos din pepeni pe adrisant care a sărit în picioare și, fiind  luat de aburii consumației, a strigat: „Sunt ofițer de securitate și nu îți permit să mă jignești!”

  A fost sau nu a fost cel în cauză ceea ce pretindea că este, eu unul nu mai pot ști. Știu, însă, că imediat după asta, Nea Lică s-a dus glonț la masa tipului, l-a luat de reverul hainei, l-a privit drept în ochi și l-a întrebat: „Ce ai zis,tu, că ești, măi acesta?” Luat prin surprindere, cel astfel chestionat a răspuns, de data asta pe un ton ceva mai scăzut: „Sunt ofițer de securitate”. Replica lui Nea Lică a căzut zdrobitoare: „Du-te mă dracului de prost. Cum o să fii securist, că tu te îmbeți înaintea subiectului!”

 Cea de a doua amintire despre Nicolae Velea este, din păcate, una foarte tristă. Eu fiind, alături de alți doi colegii de redacție, printre ultimii dintre cei care l-am mai văzut în viață. Ne aflam, în după amiaza zilei fatale, la „Hanul Prahova”, când Nea Lică a venit la noi la masă și ne-a adresat clasica sa întrebare. Din păcate, dorința de a-i face cinste nu s-a putut îndeplini pentru că trecuse deja de ora 17,30,deci cu o jumătate de oră înainte de termenul pentru ultima comandă, iar Fănel, ospătarul nu s-a lăsat înduplecat. Abătut, Nea Lică a părăsit locanta și a plecat pe aleea care duce spre stația de autobuz, probabil cu gândul că va merge în alt loc și va avea mai mult noroc.

 A doua zi, ne-am trezit la redacție cu Fănel, ospătarul. Avea ochii în lacrimi și ne-a spus doar atât: „Pe domnul de aseară l-au găsit mort, căzut în zăpadă, pe alee. Dacă îl serveam, nu se întâmpla nenorocirea, iar eu o să îl am mereu pe conștiință”.

Acestea au fost cele două  modeste amintiri pe care am dorit să le retrezesc din negura uitării și m-aș bucura dacă, după ce le-au parcurs, cititorii și în mod deosebit mai tinerii cititori, vor căuta în biblioteci o carte purtând semnătura lui Nicolae Velea și îi vor acorda o mai dreaptă cinstire autorului său.    

Subiecte în articol: Nicolae Velea Dumitru Dinulescu
TOP articole pe Jurnalul.ro:
Parteneri