Atitudinea vădit ostilă față de România pe care a avut-o ieri, prim-vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, în ceea ce se anunțase a fi o dezbatere în comisia LIBE și nu a fost decât o suită de monologuri paralele, a pus în evidență un dureros adevăr pe care mulți dintre noi îl bănuiam, dar, din diverse considerente, nu am vrut să îl recunoaștem. Este vorba despre ceea ce Radu Tudor a denumit ,,ruptura serioasă între Comisia Europeană și Guvernul României’’. Guvern care, să nu uităm, este rezultatul votului liber exprimat al românilor pentru Legislativul țării. Situație deosebit de îngrijorătoare care nu cred că se va detensiona nici azi, la întâlnirea premierului Viorica Dăncilă și a ministrului justiției,Tudorel Toader, cu același foarte duplicitar personaj Frans Timmermans și nici mâine, când cei doi înalți reprezentanți ai executivului României vor da ochii cu Parlamentului European. De aici riscul apariției unui anumit scepticism în ceea ce privește buna credință și sinceritatea cu care unele persoane de la vârfurile Uniunii Europene privesc nu doar Guvernul României, ci pur și simplu România.
Motivele acestui serios și, din păcate, crescând scepticism, pe care îl împărtășește o semnificativă parte a românilor sunt complexe și nu țin strict de domeniul episoadelor de dată foarte recentă. Scepticism care, netratat la timp, amenință să devină euroscepticism! Dovadă că de aici și până la apariția scenariului ,,RoExit’’ nu a mai fost decât un pas. Pas care a și fost făcut, așa după cum demonstrează nu prea puține opinii exprimate în spațiul virtual, această veritabilă oglindă a opiniei publice. Opiniei publică pe care, după cum bine știm, Walter Lippmaann o numea ,,un despot capricios’’, dar de care trebuie să se țină seama.
Întrebarea la care inevitabil ajungem este următoarea: va fi sau nu va fi un RoExit? Răspund fără ezitare, nu este cazul de așa ceva! Pentru a susține acest răspuns vă invit să luați în calcul că punerea în act a acestui scenariu s-ar putea produce în perioada premergătoare sărbătorii, la 1 decembrie, a Centenarului Marii Uniri, dar și cu foarte puțină vreme înainte ca România să preia, pentru primele șase luni ale anului 2019, președinția rotativă a Consiliului Europei. Vă dați seama ce minge la fileu le-am ridica celor care abia o asemenea poveste așteaptă pentru a mai pune țara noastră în genunchi, pe coji de nucă, în aulele sau doar în sălile de meditații ale Uniunii Europene?!
Dar, faptul că nu cred că nu de timp despre discuția despre acest Roexit trebuie să ne facem noi rost acum, nu înseamnă că subiectul acestei rupturi- mai mult sau mai puțin ,,epistemologice’’, ca să folosesc termenii faimoasei analize a lui Louis Althousser-, nu însemnă și că subiectul este sau trebuie să fie închis. Dimpotrivă, el trebuie abordat cu maximă luciditate, cu calm și fără părtinire sau resentimente. Ce ar trebui, atunci făcut?
În primul rând, cred că acele două partide ale coaliției majoritare, PSD și ALDE, trebuie să purceadă la o relansare a dialogului cu partidele social- democrate, respectiv liberale, din statele membre ale UE. Explicând, clar, cu argumente solide și cu dovezi convingătoare, care este situația reală din România. Misiune în care pot și trebuie să primească un ajutor substanțial din partea unui valoros și competent segment al grupului de europarlamentari români. Oameni destoinici și curajoși, devotați Interesului Național al unei Românii Europene, precum Victor Boștinaru, Maria Grapini, Renate Weber, Norica Nicolai, Claudia Țapardel,Gabriela Zoană, Emilian Pavel și încă mulți alți. Alături de care se vor afla, cu siguranță, Corina Crețu și Ioan Mircea Pașcu.
Din păcate, așa după cum s-a văzut și aseară, acești adevărați și foarte credibili exponenți ai ireversibilei opțiuni pro-europene a românilor, au a se lupta nu doar cu europarlamentari din familii politice, doctrinare, adverse, din alte state membre ale uniunii, ci cu anumiți- și cam aceiași!- colegi din Parlamentul European. Persoane care sunt români numai pe patalamale, dar nu și în atitudinile lor și care nu se dau în lături de la nimic dacă este să își spele rufele în public. Și de această dată, lista fiind deschisă de lugubra europârăcioasă Monica Macovei, secondata de Traian Ungureanu, dar avându-i în dispozitiv pe un Siegfrid Mureșan sau Cristian Preda și, mai nou și mai nou, pe Cătălin Ivan. Prilej cu care am fost, din nou, nevoiți să ne amintim că suntem nu doar țara unde Mihai Eminescu a scris ,,Scrisoarea a III-a’’, ci și cea în care Grigore Alexandrescu a compus fabula ,,Toporul și pădurea’’.
Prilej cu care ajungem la un subiect extrem de sensibil , dar pe care nu putem să îl ascundem la nesfârșit. Este vorba despre faptul că nici Monica Macovei, nici Traian Ungureanu și nici alți câțiva de factura, lor nu s-au autopropus și nici nu s-au votat doar ei pe ei.Nu! toți aceștia au ajuns în Parlamentul European în urma votului unei părți a electoratului scumpei noastre patrii. Admit că o parte dintre cei care i-au votat pot spune că au fost înșelați de tiradele electorale ale susnumiților. La fel de adevărat este,însă, și că asemenea personaje au mers la Bruxelles și la Strasbourg fiindcă un anume segment al electoratului românesc se regăsește și se exprimă în declarațiile și în acțiunile lor. Este vorba, în principal, despre același segment de conaționali din rândul căruia se recrutează vajnicii militanți #rezist sau, mai nou și mai nou, anti-referendum.
De bună seamă, dreptul la vot este un drept esențial într-o democrație modernă, consolidată, așa încât nici nu poate fi vorba să li se interzică sau măcar să li se restrângă acest drept celor care au asemenea opțiuni. Există, însă, o soluție profund democratică și la îndemâna oricărui român de bună credință, indiferent de vârstă,de profesie, de etnie și de convingere politică sau religioasă. De aceea, dreptul la vot poate și trebuie să fie exercitat de către fiecare dintre noi. Numai așa vom putea face ca, după europarlamentarele de anul viitor, România să fie reprezentată, în Parlamentul European și în viitoarele instituții ale comunității europene, numai de personalități competente, responsabile și devotate Interesului Național și cauzei unei Europe Unite. De dorit fiind, ca să fiu sincer până la capăt, ca, în urma scrutinului care va avea loc în toate state membre ale Uniunii Europene, să se reușească o reconfigurare a polilor de putere, iar, prin aceasta, să se poată contracareze (sau măcar să se atenueze) influența unor purtători și promotori ai heghemonismului PPE-ist și ai unor scenarii de factura ,,nucleu dur al UE versus țările cu două sau mai multe viteze’’. Considerente la care trebuie adăugat și acela că, numai printr-un vot responsabil și în cunoștință de cauză, cetățenii României și, de fapt, ai Europei Unite,vor putea limita pe cât posibil accederea în viitorul Parlament European al unor formațiuni extremiste, indiferent de stindardele sub care defilează.
Ce însemnă, asta, punctual pentru România? Foarte simplu,asta însemnă, pe de o parte, ca partidele să își selecteze cu maximă rigoare și atenție oferta electorală, atât în ceea ce privește doctrina, cât și calitatea resursei umane pe care o înscriu în lista candidaților. În același timp, însemnă ca fiecare cetățean român cu drept de vot să și-l exercite, renunțând la eschive de genul ,,nu merg să votez că tot degeaba votez’’ sau ,,nu am pe cine să aleg fiindcă toți sunt la fel’’.
Acestea sunt principalele argumente cu care susțin că nu RoExit-ul reprezintă soluția dezamorsării crizei de încredere în relația Comisiei Europene cu Guvernul României și, implicit, cu România.