Degeaba am depăşit Grecia, Portugalia, Cehia şi Ungaria, dacă mărirea de PIB nu a avut calitatea necesară. A fost una nelichidă, făcută cu conservare de preţ de active şi cu salarii rupte de productivitate.
Din păcate însă, când PIB-ul e umflat dă informaţii eronate. Datoria publică şi deficitul bugetar par mai mici ca procentaj din PIB, dar veniturile fiscale dau impresia că se micşorează. Astfel statul apare ca fiind foarte “mic”!
Numai că nu-i aşa, românii plătesc accize la fel ca-n UE şi taxe pe proprietate. Impozitele şi contribuţiile sociale au ajuns să reprezinte o treime din cheltuielile totale, sunt duble faţă de acelea cu mâncarea, iar costurile salariaţilor cu taxele constituie 43% din totalul cheltuielilor, triplu faţă de cât plătesc pentru alimente. Şi una e să ai o povară fiscală de peste 40% din 1.000 de euro şi alta, din 500!
Sigur că nu e prima oară când spun că veniturile fiscale doar par a fi reduse. Data trecută mi s-a replicat că aşa cum e “umflat” PIB-ul, la fel sunt şi veniturile bugetare şi că raportul dintre ele se păstrează. Problema este însă că veniturile fiscale şi PIB-ul n-ar trebui să aibă acelaşi deflator, pentru că în vreme ce PIB-ul e împins în sus de valoarea patrimoniului, nivelul mai mare decât cel firesc al activelor imobiliare acţionează invers asupra veniturilor, în general, şi al celor fiscale, în special. Şi o altă explicaţie pentru care veniturile fiscale n-ar putea să aibă acelaşi deflator ca PIB-ul e că discutăm de cheltuielile nerentabile ale statului. Ce a construit a costat de cinci ori mai mult decât face. Timp în care s-au plătit cu întârziere furnizorii. Statul a făcut arierate, iar furnizorii s-au trezit în incapacitate de a plăti impozite, care să se constituie venituri la buget.
E de înţeles că lipsa de performanţă în cheltuirea banului public determină micşorarea încasărilor şi atunci e „indicat” să se arate către mărimea veniturilor bugetare ca procent din PIB. Da, dar dacă acestea cresc e normal să se pună pe tapet şi faptul că ar trebui să trecem de la deficit la excedent bugetar.
În fine, jocurile din mediul online care se bazează pe strategie, respectiv pe dezvoltarea unor societăţi, sunt practicate, în principiu, în detrimentul procesului educaţional organizat de către stat. Cei care se joacă “strategic” sunt de cele mai multe ori cei care nu au rezultate în procesul educaţional. Cam cum poate fi socotită clasa decidenţilor ca şi coeficient de inteligenţă faţă de cei care au rezultate în mediul online, dar nu şi în cel educaţional?