La numai 22 de ani, tânăra actriță Maria Müller are propria companie de teatru la New York, cu care speră să ajungă pe Broadway. Românca a apărut deja într-o peliculă proiectată la Festivalul de la Cannes, a jucat rolul lui Zizi Lambrino în filmul “Regina Maria” și se pregătește să facă primul său film, cu care încearcă să-i dea gata pe americani și să-i convingă că arta ei e suficient de bună și de originală încât să poată obține viza de artist și să fie adoptată definitiv de țara tuturor posibilităților. Prima actriță din familie, Maria a luat Bac-ul cu 10 și a plecat peste Ocean să facă Facultatea de Teatru din New York. În cei 4 ani de studii, a văzut aproape 200 de spectacole, care au inspirat-o. Luna viitoare, compania de teatru pe care Maria a înființat-o cu alte 4 artiste de diferite naționalități își face debutul la New York. Tot luna viitoare, încep și filmările la primul ei film, “Where are you from again”, un film făcut cu bani strânși din donații și cu ajutorul prietenilor și al colegilor care cred în puterea ei artistică.
Cum a fost întâlnirea cu Al Pacino?
Pe Broadway, după spectacolul cu Al Pacino, el a ieșit din teatru și mi-a dat un autograf, m-am emoționat complet. Să-l văd în carne și oase, să îl văd live jucând într-un spectacol a fost o lecție nemaipomenită. N-am putut face o poză cu Al Pacino, nu te lasă niciun bodyguard să te apropii atât de mult, dar eram foarte aproape, i-am dat mâna, mi-a dat autograf. Am simțit căldură din partea lui, e un om minunat. La New York, nici nu-ți dai seama câte oportunități ai să întâlnești oameni importanți.
De ce ai ales America?
Sunt la New York din 2015. Am terminat acolo Facultatea de Actorie, în luna mai am absolvit facultatea și vreau să rămân acolo. Am simțit că New Yorkul este cel mai bun loc pentru a face actoria. Am crescut acolo din punct de vedere artistic, mi-a deschis mintea foarte mult teatrul de acolo, e minunat. Am fost la aproape 200 de spectacole, am păstrat programele tuturor spectacolelor pe care le-am văzut.
Cât costă un bilet la teatru în New York?
La spectacolele de pe Broadway, la care participă celebrități, biletele pot ajunge și la 1.000 de dolari, dar poți să vezi o piesă de teatru și cu 10 dolari, la teatre mai mici, cu actori mai puțin cunoscuți.
Cum ai ajuns să ai propria companie de teatru la 22 de ani?
Încă din timpul facultății, foarte mulți ne-au sfătuit să nu așteptăm oportunitățile să bată la ușă, ci să ni le creăm noi. Suntem cinci momentan, cinci artiste de cinci naționalități, dar cu timpul vrem să mărim echipa, să luăm femei de peste tot din lume. O italiancă și o braziliancă, prietenele mele, plus o actriță din Africa de Sud. Am ales o regizoare din Venezuela și am mers la un teatru din New York. Pe 15 noiembrie, avem primul spectacol. Piesa are ca temă sănătatea mintală, gândurile de suicid, o temă care nu are legătură cu faptul că suntem de mai multe naționalități, dar simțim că e o poveste pe care e important să o spunem. Am fost învățați ca arta noastră să spună ceva și să ajute la a ridica awareness-ul în societate despre anumite probleme. Piesa a fost scrisă de un scriitor indian foarte tânăr, va fi premieră la New York. Misiunea noastră este să le oferim oportunități femeilor internaționale. În viitor, mă văd scriind piese pentru compania noastră, mai ales dacă vom ajunge să ne cunoaștem mai bine și să cunosc stilul actoricesc al colegelor mele.
Cât de greu a fost să găsiți un teatru la care să vă puneți în scenă prima reprezentație?
Am încercat la trei teatre. Ne-a acceptat chiar primul. Cu al doilea avem o întâlnire luna viitoare și de la cel de-al treilea încă nu am primit răspuns. De obicei, ca să pui în scenă un spectacol, teatrul îți cere bani și noi nu aveam. Am mers doar la teatrele care nu cereau bani. Vom juca într-o sală cu 120 de locuri, teatrul se numește Dixon Place, este un teatru cu două săli. Oferă spațiu actorilor tineri, îi ajută să pună în scenă primele încercări de artă, se face și dans acolo, și stand-up, improvizație. Oferă un spațiu artiștilor care încearcă să experimenteze. Au și un bar la parter. După spectacol, lumea discută temele spectacolului. Oamenii sunt foarte deschiși la a auzi povești pe care nu le-au mai auzit la Hollywood și, când o trupă de femei internatioanle vrea să își spună povestea, există interes.
E chiar atât de simplu să reușești la New York?
Nu e deloc simplu, sistemul e destul de complicat. New York-ul e plin de actori, toată lumea încearcă să pună un spectacol în scenă, e foarte multă competiție, noi însă suntem foarte hotărâte să reușim, am fost foarte sigure pe ceea ce avem de transmis și cred că și teatrele au văzut asta și au fost de acord să ne ajute. Trebuie să vedem cum facem rost de costume, de obiecte pentru decoruri, nu avem niciun fel de buget, mai sunt multe hopuri de trecut până vom ajunge o companie de teatru cunoscută în New York.
Cum ai ajuns să joci în filmul Maria, Regina României?
Joc rolul Zizi Lambrino. Îmi place farte mult povestea, e foarte importantă, am dat audiție, regizorul a spus da, ea este. Regizorul e britanic, a spus că nu vrea să mai cunoască pe altcineva, mi-a dat rolul. Eu am plecat la New York, am venit înapoi doar să filmez o săptămână în octombrie anul trecut.
A fost un rol dificil?
Am simțit o presiune foarte mare pentru că Zizi Lambrino a existat în realitate și ai o responsabilitate foarte mare față de persoana respectivă. Multă lume spunea că stătea cu principele Carol doar pentru banii sau puterea lui. Eu cred că ea îl și iubea totuși, am încercat să găsesc acest echilibru în interpretarea mea. Am simțit o presiune și am încercat cumva să îi fac dreptate, să dau interpretarea mea personală acestui personaj care a existat.
Care e povestea filmului tău? Cât de greu e să faci un film în America?
Tot în ideea de a-mi crea singură oportunități, am scris un film care spune povestea mea, povestea unei actrițe române la New York, care își privește prietenul american având succes, în timp ce ea se zbate din răsputeri să ajungă unde își dorește. Am prezentat scenariul unor prieteni, cu care sharuiesc idei. I-am întrebat: Vreți să mă ajutați?. Au fost de acord să lucreze gratis. Am o echipă jos pălăria, sunt niște oameni fantastici. Cel mai important pas este să aduni o echipă care crede în povestea ta, care să te ajute să o spui. Am adunat în jurul meu 15-20 de oameni. Le-am spus că nu am cu ce să îi plătesc. Totuși, un film nu se poate face gratis, am încercat să strângem bani pentru echipamente, vrem să fie calitatea foarte bună, vrem să îl ducem la cât mai multe festivaluri. Filmăm la începutul lunii noiembrie. Totul e foarte intens, suntem în pregătiri. Suma minimă de care avem nevoie ar fi de 7.000 de dolari. Am organizat o campanie de donații, am avut și un eveniment de strângere de fonduri, au participat mai mulți actori de mai multe naționalități, banii din bilete i-am pus deoparte pentru filmări. Mai trebuie să strângem bani pentru partea de postproducție.
Când ai câștigat primii bani din arta ta în America?
Foarte curând după ce am terminat facultatea. Ni s-a spus că piața e saturată, că sunt foarte mulți actori, să nu vă așteptați să primiți roluri imediat. Am fost speriată că asta mi s-ar putea întâmpla și mie, am dat audiții peste audiții. Am obținut un spectacol care era jumătate teatru, jumătate escape room, am fost plătită și pentru repetiții, și pentru spectacole, mi s-a dat un cec la final și am înțeles că a început să dea roade munca mea din toți acești ani. În timpul facultății, nu m-am angajat decât în ultimul an, pentru că viza de student nu îți permite să lucrezi decât în campus. Lucram 20 de ore pe săptămână la librăria campusului. M-am concentrat mult pe orele de la facultate, așa m-au îndemnat și părinții, să îmi văd de drumul pe care l-am ales. În 2017, am avut un scurtmetraj la Cannes cu o echipă românească, cu un regizor român, dar trebuie să continui să lucrez. Lucrez și cu compania mea de teatru, lucrez și la o companie de producție, ajut la producerea unor filme destul de mari. Șeful meu, producătorul principal, mă sprijină, îmi dă scrisori de recomandare dacă am nevoie. Sunt cu adevărat norocoasă că părinții mei au reușit să mă întrețină în toți acești ani. Școlarizarea costă mult în America, am avut și o bursă, dar cea mai mare parte au suportat-o părinții. Facultatea e foarte scumpă, cazarea, traiul în New York. Plus că voiam să merg tot timpul la teatru. Mi-am dat seama că dacă vreau să mă dezvolt în direcția asta, trebuie să investesc și în bilete. Au fost mai multe momente când părinții mi-au spus că nu știu cât vor mai reuși, mi-a fost teamă că aș putea fi nevoită să renunț.
Cum ai trecut peste momentele grele?
Sunt obișnuită să mă concentrez pe ceea ce e bun, nu pe ceea ce nu am, sunt mereu concentrată pe lucrurile pe care pot să le fac. Am colegi care au terminat în mai și s-au lăsat deja de actorie, spunând că e greu. Nu am un agent deocamdată. Se sperie de actorii internaționali. Vor să ai greencard sau cetățenie. Iar să te reprezinți singur în industria aceasta e foarte complicat, nu știe nimeni cine ești, trebuie să îți construiești o imagine. Dar eu îmi doresc foarte mult și nu mă las. N-am luat o audiție, am încercat la alta. Mă zbat și să caut un agent. Nu e nimic sigur în meseria asta. Ești angajat pe proiecte, când se termină filmările trebuie să cauți un alt rol. Nu ai răgaz să îți tragi sufletul și să spui gata decât dacă ajungi pe Broadway și țin spectacolele ani buni. Până atunci, proiect după proiect. De când am terminat, în mai, am avut vreo 5 proiecte și trebuie să mă întorc și să dau și mai multe audiții.
Anul decisiv, bătălia pentru viza de artist
Acum, sunt într-un an în care am drept de muncă, facultatea îți oferă un an în care să lucrezi, să pui în practică ce ai învățat. În acest an, trebuie să strâng un dosar suficient de bun pentru a obține viza de artist, care îmi permite să rămân în America și să creez pe o perioadă mai lungă de timp.
Ce trebuie să faci, ce dovezi trebuie să prezinți?
Trebuie să demonstrezi că ești un artist suficient de bun, că aduci ceva în plus industriei americane. Trebuie să demonstrezi că, oriunde ai fi performat, ai făcut suficiente lucruri pentru a fi considerat artist de abilitate extraordinară. Mie mi s-a spus că am șanse, dar nu poți ști până nu primești viza.
De când faci teatru?
De la 6 ani, dar în liceu am făcut foarte intens, coordonatorul trupei de teatru mi-a deschis ochii. Sunt prima actriță din familie, părinții mei m-au ajutat foarte mult și m-au încurajat, mi-au spus că ei cred în mine și m-au susținut cu tot ce au putut. Poate după ce iese filmul meu, după ce compania mea de teatru ia amploare, un agent sau un manager își va asuma riscul să îmi dea șansa de a arăta ce pot să fac. Eu pot să promit că n-o să dezamăgesc.