O țară aproape pierdută

Moldova vrea să fie parte din România? Sunt zile în care cred că răspunsul e „NU”! Vă rog, nu începeţi să vă exersaţi naţionalismul social-media înjurându-mă pentru lipsă de patriotism. Legătura mea cu Moldova e ceva mai veche și mai profundă decât presupuneţi. E la fel de adâncă precum rănile – la propriu - ale mamei mele care în primii ani de după ’90, ca jurnalist, încerca să deslușească misterele Moldovei. S-a ales cu o bătaie monstruoasă și cu niște luni de spitalizare la Chișinău și București. Așa că, vă rog, am dreptul să vă spun câte ceva despre Moldova.

Acum, Moldova e un fel de imagine a ceea ce ar fi putut să fie România, dacă… Dacă nu eram în NATO, dacă nu eram în UE, dacă ar fi câștigat în 2000 Vadim Tudor, dacă minerii ar fi venit mai des, dacă n-am fi fost împinși de la spate în lupta anticorupţie, dacă, dacă, dacă…

Revin. Vrea să fie Moldova parte din România? Nu știu!

Răspunsul e undeva între Naslavcea, Giurgiulești, Criva și Palanca. A, nu știţi ce-s astea? Extremităţile de la Nord, Sud, Vest și Est ale Moldovei. Moldova nu înseamnă doar Chișinău și bomboanele Bucuria. Înseamnă oameni. Dintre ei, cam două milioane și jumătate, adică populaţia Bucureștiului, nu s-au declarat niciodată români, ci moldoveni, vorbitori de limbă moldovenească. Cred că asta e cea mai mare ratare a României: că nu a reușit să convingă două milioane de români că sunt români. De aici s-a stricat totul, iar astăzi Moldova nu e nici măcar a moldovenilor, ci a celui care dă mai tare cu pumnul.

Moldova, înainte de toate, trebuie să-și cureţe ograda și apoi să se regăsească. Să se uite în oglindă și să spună ce vede. Să aleagă ce vrea, să lupte pentru ce alege și să ne și spună! Și să facă toate astea folosind o singură limbă. Nu poţi să-ţi găsești drumul tău când vorbești română, gândești în rusă și visezi în moldovenește.