Academicieni, cercetători, istorici, profesori şi jurnalişti au venit la Biblioteca Academiei Române, la lansarea volumului Mărturia unui istoric singuratic, semnată de Narcis Dorin Ion. A fost un dublu eveniment – pe de o parte apariția celei de-a treia cărți dintr-o serie dedicată unor mari personalități, pe de altă parte – un prilej de a-i aduce un omagiu, la un an de la moartea sa, unuia dintre cei mai cunoscuți și iubiți istorici și profesori români, academicianul Dinu C. Giurescu.
„Profesorul Dinu C. Giurescu nu a fost un om comod, nu a acceptat niciodată să tacă, a fost un istoric cetățean, un intelectual luptător. Nu numai un domn al istoriografiei românești, ci al întregii culturi și civilizații dintre Nistru, Dunăre și Carpați”, a afirmat în deschiderea evenimentului, academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române.
Volumul lansat nu se adresează numai specialiștilor, ci și cititorilor obișnuiți. Convorbirile cu Dinu C. Giurescu reconstituie o biografie a acestuia, dar și una a societății românești din anii 40 și până de curând: „Cu colegul meu Dinu C. Giurescu am avut o veche și statornică relație de solidaritate amicală din vremea în care amândoi – traversând dificultățile epocii staliniste și neo-staliniste, el normator la Sovromconstrucții, eu fierar-betonist la Sala Palatului – intram într-o vagă și trecătoare normalitate la începutul anilor ʼ60 ai veacului trecut. Dar momentul întâlnirii noastre decisive a fost cel al anilor ʼ80, când liberalismul apusese și când ne-am aflat pe aceeași baricadă nevăzută a luptei pentru apărarea monumentelor istorice amenințate cu distrugerea“, apreciază academicianul Răzvan Theodorescu, Vicepreședintele Academiei Române.
Autorul volumului, Narcis Dorin Ion, scrie: « Este o carte cu valoare de document, pe care am intitulat‑o “Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu“. Cartea poartă acest titlu pentru că regretatul profesor Dinu C. Giurescu s‑a considerat întotdeauna un «călăreţ singuratic» în profesia de istoric, neînregimentat în colective de cercetare sau în instituţii care să îi dicteze ce şi cum să scrie.
A lucrat în tinereţe alături de neuitatul său părinte, academicianul Constantin C. Giurescu – de la care a deprins acribia cercetării şi alături de care a scris Istoria românilor –, după care şi‑a construit cariera de unul singur, alegându‑şi cu grijă subiectele lucrărilor, fie ele de istorie medievală, de istorie a patrimoniului sau de istorie contemporană, căreia i s‑a dedicat în ultimele trei decenii.
Continuând seria interviurilor cu istoricii de seamă ai momentului – inaugurată în 2016 cu lucrarea Portretul unui aristocrat al spiritului. Convorbiri cu academicianul Dan Berindei, care va fi reeditată la Editura RAO –, am considerat o datorie de suflet realizarea unei cărţi dedicate academicianului Dinu C. Giurescu, de care m‑a legat o colaborare veche şi statornică. În urmă cu peste două decenii, în anii 1996‑1997, domnul Dinu C. Giurescu mi‑a fost profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti şi atunci am învăţat cu toţii adevărata istorie a României de după 1945. Imediat după terminarea studiilor universitare, am avut onoarea de a fi, în anii 1997‑1999, preparator la catedra de istorie a românilor a Facultăţii de Istorie din Bucureşti, unde am susţinut seminarii la cursurile de istorie contemporană a României predate de domnii profesori Ioan Scurtu, Mihai Retegan şi Dinu C. Giurescu. Au fost pentru mine anii minunaţi ai tinereţii, cu întâlniri care aveau să mă marcheze intelectual şi profesional. O astfel de întâlnire a fost cea cu profesorul Dinu C. Giurescu.
După cele două lucrări dedicate academicienilor Dan Berindei şi Răzvan Theodorescu, cea de a treia – care îl are în centru pe academicianul Dinu C. Giurescu – se aşază firesc în acest triptic închinat magiştrilor mei. Când m‑am revăzut, după mulţi ani, cu domnul academician Dinu C. Giurescu şi i‑am propus realizarea unei astfel de cărţi, domnia sa a îmbrăţişat acest proiect cu un entuziasm molipsitor şi încurajator pentru mine. Am socotit – ca şi Domnia Sa – că reîntâlnirea noastră pentru culegerea acestei mărturii de viaţă a fost un dar de la Dumnezeu! La vârsta patriarhilor, domnul profesor Giurescu a avut răbdarea de a răspunde pe larg, pe parcursul multor întâlniri de neuitat, nenumăratelor mele întrebări legate de viaţa şi opera domniei sale. Gândul nostru a fost să oferim publicului o mărturie sinceră despre omul şi istoricul Dinu C. Giurescu, despre familia sa, despre confraţi şi despre istoria, mai veche sau mai recentă, a poporului din care se trage şi pe care îl iubeşte necondiţionat, chiar dacă uneori nu ezita să îi arate neîmplinirile. A făcut‑o, cu statornicie după 1990, în cadrul multor emisiuni la radio şi televiziune, şi o face şi în această carte, cu gândul de a trage un semnal de alarmă că drumul pe care mergem nu e totdeauna cel mai potrivit.
Fiind vorba despre o mărturie provocată, cartea aceasta urmăreşte firul cronologic al vieţii domnului academician Dinu C. Giurescu, pornind de la evocarea strămoşilor săi din Chiojdul Buzăului, de care este foarte mândru. De aici s‑a ridicat, din ţărani înstăriţi, Constantin Giurescu, bunicul eroului cărţii noastre, cel care avea să devină în scurta sa viaţă întemeietorul studiilor de istorie socială şi membru al Academiei Române. Fiul său, Constantin C. Giurescu, avea să ducă cercetarea istorică mai departe, fiind cel mai tânăr autor al unei sinteze de Istoria românilor, lucrare care propunea o nouă metodă de scriere a istoriei, clară, concisă şi pe înţelesul marelui public, fapt ce i‑a asigurat succesul în perioada interbelică şi după 1990. Figura lui Constantin C. Giurescu apare pe tot parcursul cărţii – ca părinte, ca profesor şi istoric, ca om politic interbelic sau, între 1950 şi 1955, ca deţinut în penitenciarul de la Sighet –, fiind prezentată cu admiraţie de fiul care a urmat aceeaşi carieră de istoric, din pasiune, nu dintr‑o datorie de onoare. Putem vorbi, astfel, de o adevărată dinastie de istorici a neamului Giureştilor, chiar dacă profesorul Dinu C. Giurescu nu era foarte încântat de această sintagmă, care exprimă totuşi o realitate de necontestat.
Din partea mamei – Maria‑Simona Mehedinţi, considerată „sufletul casei“ şi evocată cu firească nostalgie în paginile acestui volum – ascendenţa domnului Dinu Giurescu coboară în ţinuturile Vrancei, cu strămoşi mocani, negustori şi viticultori. Între ei se detaşează figura ilustră a bunicului Simion Mehedinţi, marele geograf şi intelectual de frunte al României interbelice, creator de şcoală şi membru marcant al Academiei Române. În aceste evocări apare şi bunica Maria Mehedinţi, în a cărei casă din Bucureşti nepoţii făceau tot felul de năzdrăvănii copilăreşti.
Evident, dialogurile prezentate în această carte sunt axate pe două teme mari: conturarea cât mai exactă a biografiei academicianului Dinu C. Giurescu şi gândurile domniei sale despre istoria şi destinul românilor în ultimul secol, completează Narcis Dorin Ion.
Viaţa profesorului Dinu C. Giurescu a fost marcată puternic de evoluţia politică a României, de la perioada interbelică şi comunismul distructiv până la democraţia noastră originală de după 1990. Cum fiecare epocă şi‑a pus amprenta pe viaţa tuturor, cu transformări dramatice şi supravieţuiri miraculoase, nici familia Giurescu nu a scăpat de amprenta vremurilor. Viaţa tihnită a unor intelectuali – proprietari ai unei case în centrul Bucureştiului, a două case de vacanţă la Predeal şi Mangalia şi chiar ai unei moşii viticole în Odobeşti – care au făcut carieră în profesie şi în politică (Constantin C. Giurescu a fost profesor universitar, director de institut, deputat, rezident regal şi ministru în vremea regelui Carol al II‑lea) avea să fie răsturnată dramatic de schimbările politice de după cel de‑al Doilea Război Mondial. Pentru familia Giurescu aveau să vină, chiar din 1946, vremuri grele, cu confiscarea caselor şi a proprietăţilor funciare, cu evacuarea din casa de la Bucureşti şi mutarea într‑o cameră insalubră de la periferie, culminând cu arestarea lui Constantin C. Giurescu şi încarcerarea sa în penitenciarul de la Sighet.
Profesorul Dinu C. Giurescu nu a putut uita toate aceste drame care i‑au marcat destinul şi cărora a încercat să le dea o explicaţie istorică în convorbirile noastre. Neavând şansa de a pleca din ţară – aşa cum au făcut‑o mulţi tineri din înalta societate în anii 1944‑1947 –, tânărul absolvent de istorie Dinu C. Giurescu nu şi‑a putut găsi rostul în domeniul cercetării sau învăţământului, la un institut de istorie sau la Universitate, cum ar fi fost firesc, ci la Sovromconstrucţii nr. 6, ca normator pe unul dintre şantierele Republicii Populare Române. Chiar şi aici, timp de şase ani şi patru luni – între 1950 şi 1955, răstimp în care tatăl său ispăşea la Sighet vina de a fi fost demnitar în anii regimului regelui Carol al II‑lea –, tânărul Dinu Giurescu a găsit puterea de a supravieţui, alături de prieteni şi colegi de generaţie, cum au făcut‑o atâţia în acele vremuri, cu speranţa că se va putea întoarce, cândva, la meseria de istoric.
O va face, începând cu anul 1956, când va reuşi să se angajeze ca îndrumător la Muzeul de Artă al RPR, unde timp de opt ani se va ocupa de studierea patrimoniul artistic – la Bucureşti sau la palatul din Mogoşoaia – şi de organizarea unor expoziţii de marcă. (…)
În paralel cu reabilitarea profesională a istoricului Constantin C. Giurescu – după o întâlnire memorabilă cu Petru Groza, povestită detaliat în carte –, s‑a petrecut schimbarea şi pentru Dinu C. Giurescu, care a urmat o carieră didactică de peste două decenii, predând istoria diplomaţiei româneşti la Ministerul Afacerilor Externe sau cursuri de istorie şi civilizaţie europeană la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“. A fost o perioadă rodnică în activitatea domnului profesor Dinu C. Giurescu, în care şi‑a putut susţine doctoratul (în 1968) şi a publicat mai multe lucrări despre Evul Mediu românesc. Anii ultimi ai dictaturii ceauşiste au adus cu ei demolările din cadrul „sistematizării“ urbane, ceea ce a provocat reacţia publică a unor intelectuali de marcă. Între ei, situându‑se „pe aceeaşi baricadă“ a apărării monumentelor istorice, s‑au aflat Răzvan Theodorescu şi Dinu C. Giurescu, care au avut curajul de a semna memorii de protest către Nicolae Ceauşescu, cum a fost în cazul demolării ansamblului mănăstirii Văcăreşti. În plus, istoricul Dinu C. Giurescu a considerat că memoria peliculei va reţine pentru eternitate imaginea vechiului Bucureşti şi a început, în anii demolărilor furibunde din capitală, să fotografieze monumentele care dispăreau sub lama buldozerelor. Toate aceste mărturii fotografice vor ilustra lucrarea Distrugerea trecutului României, pe care profesorul Giurescu o va redacta în Statele Unite ale Americii, în anul de graţie 1989, şi care a cunoscut un binemeritat succes, atât în Marea Britanie, cât şi în România, după 1990.
În cadrul sistematizării urbane, în Bucureşti avea să cadă victimă, în 1987, şi casa familiei Giurescu din strada Berzei nr. 47, evocată atât de melancolic în paginile acestei cărţi. Cei doi ani de exil în Statele Unite ale Americii (1988‑1990) nu au fost o soluţie pentru istoricul Dinu C. Giurescu, care mărturiseşte în această carte că nu şi‑a găsit rostul pe „tărâmul făgăduinţei“. Rostul său era, firesc, în ţară, unde va reveni imediat la începutul anului 1990, când se va reîncadra ca profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, unde a ţinut cursuri speciale, cursuri generale, seminarii pentru masterat şi a condus lucrări de doctorat. Aici, în România democrată de după 1990, o voce ca a domnului Dinu C. Giurescu s‑a făcut puternic auzită timp de două decenii şi jumătate. Aici va veni şi recunoaşterea academică pentru Dinu C. Giurescu, care va fi ales în 1990 membru corespondent al Academiei, pentru ca în 2001 să devină membru titular, iar în 2014‑2015 vicepreşedinte al înaltului for cultural.
Aici, în mijlocul cetăţii, în mijlocul studenţilor, şi‑a regăsit profesorul Giurescu vocaţia de istoric. Aici va activa profesorul Giurescu pe tărâmul protejării patrimoniului cultural, ca preşedinte al Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor sau ca director general al Muzeului Țăranului Român (2001‑2005, într‑un mandat marcat de împliniri şi profunde dezamăgiri). Și tot aici, în ţara sa, Dinu C. Giurescu va scrie cărţile dedicate istoriei contemporane a României, în care va încerca să explice – pe baza documentelor descoperite în arhivele americane şi româneşti – instaurarea şi consolidarea regimului comunist. Toate aceste lucrări de istorie vor fi încununate de coordonarea şi redactarea – cu contribuţii esenţiale din partea profesorului Dinu C. Giurescu – a volumelor IX şi X din tratatul de Istoria Românilor, publicat sub egida Academiei Române. (…)
Dialogurile care stau la baza acestei cărţi au fost înregistrate pe parcursul multor întâlniri cu academicianul Dinu C. Giurescu ».
Mărturia unui istoric singuratic – Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu a fost publicată la Editura RAO.
Am avut bucuria de a-l intervieva de două ori. Cât de mult adevăr este şi astăzi în spusele sale.
Istoricul Dinu Giurescu comenta: “Poate sunt naiv, dar eu încă mai cred în naţiune şi în forţa ei. Poporul ăsta mai are vigoare, poporul ăsta are ingeniozitate, poporul ăsta e creativ. Cred în el şi cred că la un moment dat se va trezi”.
Excelente şi comentariile istoricului despre Brexit: “România nu mai e a românilor”, afirmând că rezultatul referendumului din Marea Britanie reprezintă “decizia unui stat suveran care ascultă nu de ceea ce i se impune, ci de ceea ce cred oamenii că e mai bine pentru ţara lor. Marea Britanie a fost o putere colosală care are în gena ei sentimentul national, mândria naţională.
Cine vrea să devenim ca popor o masă uniformă, cenuşie, fără trecut, deci fără viitor? În zilele noastre, a-ţi iubi ţara este aproape un delict. Încotro ne îndreptăm, Doamne? O ţară poate fi împinsă spre destrămare pe mai multe căi: economic, prin acapararea instituţiilor statului de un grup de interese, prin dezorganizarea învăţământului, distrugerea sistemului public de sănătate…”
Iată ce mai adaugă profesorul: “Ajunge cu târârea în genunchi în faţa celor puternici. Fără fermitate şi demnitate în relaţia cu marile puteri nu putem obţine nimic. Istoria nu iartă… Ce ţară vom lăsa urmaşilor noştri?”
Câtă continuitate exista în gândirea istoricului!