Dar așa s-a întâmplat. Ne-am îmbarcat în zori din Arusha într-un avion de 100 de locuri și cât am citit ziarele eram deja în Zanzibar. Catinca și colegii ei au luat două taxiuri și s-au dus direct la plajă. Eu am luat un alt taxi și m-am dus până în centru, unde aveam de vorbit cu niște vechi prieteni. Oameni serioși și de cuvânt. Am profitat de răgaz și am dat și o tură prin oraș. Încerci un sentiment ciudat când vezi că sunt oameni care te recunosc, care te salută și care vin să dea mâna cu tine. M-am așezat la taclale cu câțiva bărbați pe care îi cunoșteam și i-am întrebat cum este viața lor. Negustori de stradă, oameni simpli, cu familii de întreținut și îmbrăcați (asta m-a frapat mereu acolo) foarte curat. Corecți în negustoria lor, liniștiți și pricepuți în ale comerțului stradal. Genul de oameni care îți pot procura orice. De la un colț de leu bătrân, la o pepită mică de aur. Curios că nu se băgau în lucruri mari, ilegale. Jonglau undeva la granița dintre legal și ilegal. M-am uitat la ceas și am luat drumul țărmului mării. Nu mă simțeam turist absolut deloc. Parcă eram la Constanța și urma să mănânc undeva pe faleză.
Tinerii erau la plajă și, ca de obicei, vorbeau despre munca lor. M-am așezat lângă ei și am tras puțin cu urechea. Mult prea tineri și pătrunși de simțul datoriei. De altfel nu era ușor să ajungi în Departamentul Juridic al aparatului de lucru al ONU. Vorbeau cu atâta devotament încât i-am suspectat că sunt rupți de realitate. Dar îmi era clar că, de fapt, realitatea era cea pe care o prezentau ei. M-am răsfățat făcându-mi un tatuaj temporar și oferind cafea pescarilor care tocmai veniseră din larg. Unul s-a oferit să ne facă un tur pe mare cu barca lui de lemn, cotija, amărâtă, dar singura după cum o prezenta. Nu ne-am depărtat de mal și plimbarea chiar ne a priit. Am băut cu toții dintr-o sticlă câte o gură de „gongo” și ne-am întors la mal ca să mergem la masă. Băieții i-au strecurat niște bani pescarului și ne-am așezat la masă direct pe nisip, la un mic restaurant cu pește în meniu. L-am lăsat pe șeful locantei să aleagă ce crede el pentru noi și am desfăcut cate o cutie cu bere „Kili”. Tanzanienii sunt recunoscuți ca fiind mari consumatori de bere. Și uite așa ne-a prins asfințitul. Ultimele poze și… gata. Taxiuri, aeroport. După altă oră de zbor eram înapoi la Arusha. Pentru tineri, a fost o zi ca oricare alta. Dar total deosebită pentru mine. Din nou în taxiuri, de la aeroport direct la barul lor în aer liber. Era totuși duminică seara. Am stat preț de un pahar cu „konyagi” și m-am furișat, pe nesimțite, la hotel. În cameră, televizorul transmitea un gen de varietăți de pe vremea mea. Am adormit cu gândul că sunt „acasă” în Tanzania. În Arusha. În Zanzibar. Plăcută senzație.
Dragii mei cu Jurnalul sub braț, pe vinerea viitoare cu sănătate și pace. Nu ratați Jurnalul, pentru că nu știți ce pierdeți !