În județul Vaslui și inundațiile sunt altfel: „când vine beleaua, nici la șarpe nu-i dorești ce o să ți se întâmple”. E o obișnuință să urce cotele pârâurilor prin bătăturile răzeșilor, nu s-a mai umblat de mult la „regularizare”. Oamenii au tot scris autorităților despre probleme. Însă în județul unde a domnit baronul Buzatu - prins cu șpaga în portbagaj, pe baltă - apa parcă e un subiect tabu.
Nea Romică e din Grivița, comună din buza Bârladului, unde pârâurile locului s-au mai transformat în puhoaie odinioară. Dar niciodată în năpasta care a răvășit acum partea de jos a locului. Moșul stă rezemat pe linia gardului, pe care se vede dunga verde-maro a apei retrase, și o laudă pe primăriță. „E singura care a trecut pe aici, săraca. Și tot vine, și tot plânge. Că e emotivă, sărăcuța, simte. În rest nu a venit nimeni. Doar unu’ care a filmat și altul care n-avea cizme, au zis că ne ajută. De la Bârlad, Vaslui, cine știe. De ajutat, ne-au ajutat - au fost niște creștini de la Huși, de la o asociație, au venit cu tot felul de lucruri folositoare”. Moșul dă să deschidă poarta - zice că a zăvorât-o cu cheia pe timp de noapte, să nu-i intre din nou apa în ogradă (!) - ivărul e blocat. Iese prin „garaj” - locul unde trebuia să fie căruța. Atelajul e hăt, departe, dus de ape în marginea satului. „Ce căruță, domnule? Uite tuburile alea mari de beton. Erau aici, înainte să vină apa. Acum, iote-le, sunt spre Bârlad”, arată, moșul două tuburi grele din beton în zare. Pe după ele, unul patinează în nămol cu un tractor: „Săracu’. Băietu’ ăla avea animale. Acum nu mai are, le caută. Pe unele le-a luat apa, pe altele, oamenii. Care cum a apucat”, zice nea Romică. Bătrânul - „am un an mai puțin de 74” - țopăie din dală în dală pe ce a fost linia de tren ce lega Bârladul de Galați. Sub traversele de beton, din loc în loc, sunt găuri cât să te afunzi până la șold. În alte părți, linia nu se mai vede de nămol și resturi. „Adio, tren. Aiasta nu se mai face”, fluieră a pagubă Romică.
Terasamentul căii ferate ar fi trebuit să țină frâu apelor care au venit dinspre dealurile de pe partea cealaltă a satului. „Era pe sâmbătă, așa, dimineața, cam pe la 10. Da, pe 14 a lui septembrie. S-a pornit deodată. Nu a fost să vină încet. A bușit deodată. Chestie de minute. A venit puhoiul pe aici între linia de tren și deal”, povestește omul. Se scarpină pe sub șapcă, trage de pulover, se zgribulește când își aduce aminte și tresare căci a găsit cuvânt de comparație: „Era ca Dunărea, domnule! Mare și lată. Pe urmă a trecut peste calea ferată și a nenorocit lumea”. Cât viitura începuse să ronțăie la casele din marginea satului, pe islaz - transformat în albie de viitură - au început să treacă mașini. „A venit un Logan. Îl știam, era al unui băiet din Bălăbănești (localitate aflată cam la vreo nouă kilometrii distanță n.n.). A avut noroc, avea și o rulotă. Apa i-a luat doar mașina. A mai trecuta una pe vârful șuvoiului, și, poate, o remorcă. Ce a mai fost? De toate: stupini, butoaie, garduri, lemne… Că fugisem înspre deal și vedeam. Ce să mai fac? Îmi luasem viața cu mine și atât. Restul? Cum vrea Dumnezeu!”.
Un morman de pământ negru: „Asta e ce mi-a rămas. Și copiii”
Dinspre un dâmb de noroi și nimicuri vine încet un om. În peisajul negru-gri, puloverul roșu îți zgârie ochiul. „E tot ce mi-a rămas. Puloverul ăsta, noroiul și taurul. Să-l vezi, săracu’, cum stătea pe o scară când trecea apa - în două picioare, voia să se cațăre, tremura și gâfâia. Mi-au scăpat și copiii. Nici la puii de șarpe nu-i doresc să treacă prin ce am trecut eu”, zice bărbatul.
Omul își aduce aminte de viitura care a bubuit în marginea Griviței: „A fost greu. Dezastru! Eram pe linie, am ieșit din ogradă să văd. Că auzeam ceva. Și nu am mai văzut pământ. Tot era apă. Cât m-am dat eu de pe linie pân’ acolo (cam vreo douăzeci de metri sunt de la terasament până la curtea omului) țâșnea apa printre linii, puhoiul era până sus la tabla aia de-i indicator. Cât am dat drumul la animale, apa era până la genunchi. Pe urmă a urcat până la brâu și mai sus”. Bărbatul arată cu mâna nivelul inundației, povestește cu o umbră de spaimă în glas. Coșmarul cu apa care creștea n-a durat 10 minute. În timpul ăsta, viitura a acoperit totul. A luat din ograda omului, spre Bârlad, 20 de găini și câinele.
Despre cum îi ajută autoritățile, sătenii se scarpină în palmă, își tuflesc cu jenă șepcile, nu prea știu ce să zică: „Or fi fost ieri. Vreo patru alaltăieri, vreo doi ieri? De unde? De la Primărie. Parcă și de la ISU, dar nu eram, eram cu vicele, că a vrut să bage excavatorul, că e înfundată toată curtea, și era să se răstoarne cu el”.
Omul povestește că familia îi e răspândită, el doarme la un cumnat. De tabăra pentru sinistrați de la Bârlad s-a auzit, nimeni nu merge acolo. La Grivița nu au venit jandarmii, cei loviți de viitură trăiesc acum și cu o altă frică: să nu rămână fără resturile pe care le-au salvat.
Cum se minerește după cadă în nămolul Griviței
Când intri în Grivița dinspre Bârlad, dai de o așezare a unor oameni de treabă, gospodari. Locul e îngrijit, rigolele sunt proaspete. Sunt și șanțuri pluviale, par nou construite. Străzile sunt betonate, cu marcaje proaspete. „Dar în rest e sictir! Nu din partea primarului, nu, nu. Din partea ălora de la județ. Că nu le pasă de necazul omului. Ducă-se la dracu’ și în pușcărie. Cum cine? Buzatu, ăla, că ne-a lăsat de sărăcie pe țară”, e nervos unul, cu dimineața în cap. Zice că a citit ceva că primarul e din gașca fostului președinte al Consiliului Județean, nu crede. Dar știe că baronul nu a făcut nimic bun, nici măcar pe inundații: „și încă câte inundații am avut pe aici. A făcut cineva, ceva? Poate că și-au băgat banii în buzunar. Sau la portbagaj, cum a făcut ăla”. Omul își aduce aminte de flagrantul delict în care a căzut „baronul Buzatu” și de apele care au lovit județul. „Tot pe apă”, rânjește cu gura până la urechi - „de la apă ni se trag toate”. Urcă pe bicicletă și zdupăie la pedale lăsând comuna pustie.
Nu-i picior de om în Grivița. E ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, nu-i parpalac de la „Județ” și nici epolet de la vreo instituție. Doar în vale se vede mișcare: sunt unii care, pe o potecă adâncită în nămol, cară bucăți de frigider, de dulap, de aragaz. Sensul e dinspre casă spre locul în care zac resturi de aruncat. Doar în colțul unei ulițe, cam pe unde au bubuit prima dată apele, e unul care pare că sapă liniștit la vie. Mai de aproape vezi că au rămas doar vârfurile aracilor. Omul scobește în resturi să-și găsească cada. „Aveam o cadă, domnule, era plină cu struguri. Două sute de kile. S-a dus. Și un butoi cu grăunțe de vreo 500 de kile. O fi pe la Bârlad”, se jelește omul. Pe urmă arată un balot greu de fân, cât un stat de om, pus pe o ridicătură din mijlocul curții sale: „Ăsta nu știu al cui e. A venit de sus, de departe”. Domnul Ioan doarme în mașină de câteva zile: „Un’ să dorm? Că în casă nu am unde de noroi. S-a dus munca mea de viață. Să mă duc la tabăra de sinistrați? Păi da cum? Io să dorm acolo și ăștia pe aicia...”. Bătrânul lasă fraza neterminată și mai privește o dată pe toată întinderea nenorocirii din curte. Face stânga-mprejur și deschide ușa casei: clisa trece de gleznă. „E mult, se vede pe perete cât de înalt a fost”, arată omul o dâră deasupra aragazului - „ce e acum e ce a rămas după atâtea zile”. Despre ceva sprijin, Ioan recunoaște că a fost ajutat: „a venit cumnată-meu, că l-a adus nevastă-mea”.
„A întors totul pe dos. Munca mea pe 25 de ani. Nu mai recuperez nimic. Tot e de aruncat”, spune Ioan - „a avut o forță, așa… Nenorocire! Nu sunt pagube, e nenorocire”. Din vecini se aude clipocit de apă aruncată cu găleata. Cineva încă își golește beciul „la mână”.
Omul care a dat cinci ture de curte în stil bras
La Valentin, porțile sunt deschise larg, ca la nuntă. Greu poți să intri în ogradă: dacă nu te spoiești cu noroiul moale de până la gleznă, te înțepi în resturile lăsate maldăr aici de viitură. Ici-colo sunt obiecte din casă înmuiate, țoalele se zbicesc în șir, pe gard. Nea Vali, fiu-său și fra’su trag tare să rânduiască haosul. Au reușit să dea gata câteva camere, au făcut lună: „era adunătură de mâl, aici, până la brâu”. Muncesc doar ei, nimeni altcineva n-a venit. Două javre murdare, scăpate din clisă, par vesele că trăiesc: latră și clipocesc prin apa rămasă. În dreapta proprietății lui Vali gardul e prăbușit, pe acolo a intrat o stivă de lemne peste care zace un congelator. Mai încolo s-a proptit un Opel cu ierburi la amortizoare. Spre stânga, unde domnul Ioan încă dă la sapă, fundația de beton a gardului are mușcături adânci, iar cioturi de tot soiul îmbracă locul ca un camuflaj. Zici că aici a bubuit o bombă cu de toate. Cineva a atârnat o icoană pe zidul de chirpici al unei case. Pământul se usucă, au apărut, deja, crăpături.
Vali privește locul cu mâinile pline de noroi puse în șold: „Am avut timp cât să urlu la nevastă să ia actele și copiii și să plece. Atâta a avut timp și ea: să ia fata și să fugă. Fiu-meu plecase. În cinșpe minute s-a umplut tot aici. Atunci am început să înot”. Omul a vrut să își scape animalele aflate în curte, în dosul casei. La prima tură s-a mai sprijinit pe picioare. Pe urmă a făcut vreo cinci curți lungime, doar să-și scape porcul, vitele și găinile. „Pe lângă solar nu puteam să înot, era curentul prea mare. Am dat ocol înot, a fost greu. Îmi tremurau picioarele, mâinile. Și acum am febră musculară”, zice Vali. Despre canalele făcute de Primărie, omul zice că sunt bune - „doar că acum n-au avut ce să mai facă”. Ar fi fost normal să fie luate măsuri „de sus”. Că nu a fost prima dată când apa a coborât dinspre islaz. „Acum nu a fost ca în alte dăți. A mai intrat apa în curți, dar niciodată nu a fost așa. Ia uite la butoiul ăla” - arată omul o hardughie rotundă și groasă - „are în el grăunțe. Cu totul bate 900 de kile. L-a zvârlit curentul ca pe minge. A plecat din șopron, a ajuns acolo unde îl vezi”. Recipientul mare zace în noroi, după colțul casei. „Și pe acolo am înotat, bine că nu m-a prins curentul”, mormăie omul și-și trage fără să-și dea seama o dâră de glod umed peste frunte.
Valentin nu prea are timp să mai vorbească, se înserează și încă e murdărie de scos din camere. Nu zice nimic nici despre ajutoare: nu se plânge că n-a venit lume să-l ajute. „Domnule, eu nu sunt putoare. Nu cer nimănui, nici să vină, nici să facă. Dar sunt ăia bătrânii, nu știu ce fac ei. Ca baba din spate de zicea că suntem pedepsiți de Dumnezeu - că a dat și inundație și cutremur. Eu muncesc, nu plec din casă”, zice, de final, omul. Din vecini se aude vorbă: „Păi, cum să plecăm, domnule? Adică pe ucraineni îi bagă în hotel de cinci stele, le mai dă și bani. Iar pe noi voiau să ne ducă la corturi. Auzi!”.
Când nu e nimeni „de la Județ”, iar popa face liste
Seara se lasă cu nori negri peste Grivița. S-a dat cod galben de ploi din nou, lumea e speriată. Pe ulițe nu este nimeni, doar într-o poartă noroită stă un om. Mare, înalt, semnul viiturii de pe poartă îi ajunge până la brâu. Omul spune că a fost deștept. Până într-un punct. Fiindcă tot lovea apa în sat, și-a ridicat casa pe „cușmă” de beton să fie mai înaltă. „Și a mai fost apă la douăzeci de centimetri, la patruzeci, și n-am avut nimic. Acum? A intrat de tot!” - zice omul. Apoi povestește: „Am zis la nevastă să ia nepoții. Că eu sunt bolnav de inimă, să mă lase în urmă. Cât am zis asta, apa era până la cataramă. Pe urmă, n-a trecut mult, a ajuns la piept. Noroc că a sărit un vecin și ne-a scos”. Tărăgănat, omul spune că nu știe la cât să fie pagubele de după viitură. În ultimele zile a venit cineva, i-a adus parchet nou. Donație. Despre autorități nu știe nimic, n-a văzut picior. „Cum să fac curat aici? V-am zis că sunt cu inima, nu pot să muncesc. Am plătit un băiet, scoate el mâlul”, zice omul. Voluntari, să-i ajute pe amărâți nu au prea existat. Primarul comunei chiar a dat alertă în acest sens. Pe contul de Facebook al Primăriei s-au căutat ajutoare. N-a venit nimeni să dea la lopată, nici măcar asistații sociali. Așa zice edilul.
Bărbatul își continuă povestea: „Acum am auzit că se dau bani pentru sinistrați. Eu am muncit în viață, am strâns bani. Soția lucrează în străinătate. Nu suntem haini, dar să faci ce a făcut popa… Că el se ocupă cu lista cu ajutoare. Și ne-a tăiat de pe listă pe motiv că nevasta lucrează afară. Noroc că era cu alți popi pe acolo, când am dat de el. Că i-aș fi zis: «Părinte, ai noroc că sunt bolnav. Că ți-aș f… două, de ți-ar fâlfâi fustele celea pe la cur»”. Peste sat s-a lăsat întunericul.
Lacrimi și sesizări, degeaba
La patru minute de mers cu mașina de Grivița este Trestiana. Așa se numește și pârâul care trece prin sat. Când cu necazul de la Grivița, Trestiana s-a învolburat și a crescut de a dat în casele oamenilor. Ca și la Grivița, la Trestiana sunt oameni care plâng. Un moș a rămas fără albinele sale. Ele îl țineau în viață. Acum, stupii s-au dus pe apă, albinele au murit, omul zice că o să încerce să trăiască din pensia de 1.500 de lei.
Aproape de albia pârâului vezi așa: plantele și copacii aplecați înspre Bârlad, cum a curs viitura, o casă nou construită cu bani mulți ce pare lăsată într-un colț și ședință de necăjiți pe podul de deasupra apei. Mai departe - bălți în care se înmoaie alte case. Acum, pârâul e doar un fir, te miri cum de s-a transformat în ceva ce a rupt garduri și a inundat la zeci de metri depărtare. Oamenii își trec greutățile de la unul la celălalt. Toți au în comun ceva: fiecare a trimis solicitări sau petiții la „Județ” în care semnalau pericolul. Primarul Griviței le dă dreptate. Ba și Primăria a făcut sesizare. Pentru toată comuna. Ultima - în 2022.
„Asta doare cel mai tare. Am lăsat aici trei copii. Cel mai mic de doi ani, mijlocia de patru ani, cea mai mare de opt ani. I-am lăsat aici ca să merg în străinătate să muncesc. Să fac casa asta. Fiindcă eu am trăit rău - am avut o casă în care ne bătea apa din toate părțile când ploua, nu aveam nici sticlă la geamuri, ne-am sacrificat infinit. Am zis ca copiii mei să nu sufere ca mine. Am muncit în agricultură, afară, greu, m-am îmbolnăvit de colon. Și m-am întors acasă să văd cum se prăbușește casa”, povestește proprietara vilei care se crapă încet după ce a fost încălecată de viitură. Femeia spune că a trimis trei sesizări autorităților. Plânge. Primarul îi dă dreptate. E ciudat cum femeia a primit autorizație de construire pe terenul respectiv, primarul spune ceva despre legi și norme. Nici proprietara casei din Trestieni, nici ceilalți de aici sau din Grivița nu au asigurări. Se vor descurca „din mila Domnului sau din ajutoarele ce vin din alte județe”. Primărița se felicită: a reușit să salveze jumătate din localitate cu niște canale adânci, realizate recent. În rest, ultima regularizare în zonă a fost în 2013.
S-a spart digul, s-au înmuiat palatele
În altă parte a Vasluiului, la Murgeni, la aproape o săptămână după viituri, încă se auzeau țipete. Aici, apa a lovit țigănia direct în inima palatelor. Acum, casele mari aproape că nu se văd: șiruri de trențe ude acoperă curțile și casele. Ce nu s-a zvântat s-a pus și pe șosea, printre limuzine second hand cu numere străine. Un TIR cu ajutoare a oprit în marginea cartierului: oamenii cară saltele. Se bucură: sunt groase și le țin deasupra capului să nu-i plouă. Din nou toarnă peste Murgeni, iar balta care a înămolit adânc casele încă nu s-a retras.
Oamenii sunt măcinați de frică și nervi: „Șefule! Mă, șefule! Vino încoace să vezi nenorocirea”, strigă una. „Du-te, barosane, că ne-a distrus, ne-a luat avuția. Pe puțin 30.000 de euro e pierdere. Da’ nu mă filma că io nu-s de aici!”, zice altul, care se luptă să arunce o stinghie în remorca unui tractor.
Se strânge liotă: „Cine ne ajută, șefule? Uite pagubă”, arată țiganii către noroiul care nu se zvântă în fața palatelor. În spate, străzile parcă sunt arate, nu știi dacă sunt asfaltate sau nu. Merț-urile au scăpat, sunt aliniate pe marginea șoselei. În spatele cartierului au apărut două lacuri, ursarii țipă mai abitir că au nevoie de ajutor. Când aud că Guvernul dă 10.000 de lei ca ajutor pentru sinistrați, apar mobilele pe care se tastează cifre pe calculator. „10.000. Asta-i 4.000 de euro?! Da’ ce ajutor e ăsta?”, se înfurie unul. Unul o șterge când vine vorba de autorizații de construire. Alții îl urmează.
Mai departe, spre deal, la Fălciu, ploua des. Șoseaua goală e privită de Nelu Tătaru din afiș liberal pus pe un acoperiș. Aici nu a fost nicio inundație, zic oamenii, deși localitatea e pe lista celor atinse de necazuri. Ceva rău tot a fost: un dig s-a rupt în două locuri, iar apa strânsă a năvălit peste culturile oamenilor. Digul este tot căzut, nu-s semne de intervenție - zici că au rămas două mușcături uriașe în ridicătura de pământ. Lumea dă din umeri nu știe prea bine ce o să se întâmple. La fel e în tot județul.
De la Grivița la Grivița
Cam la 60 de kilometri de Grivița de Vaslui este Grivița de Galați. E localitatea unde s-a găsit ultima victimă a inundațiilor. „Aici, nu a fost mare lucru. Doar coaforul și cârciuma au fost afectate. Mort, aici? Nu-i de la noi. O fi venit de la Cudalbi”, se miră o femeie. Greu de crezut, Cudalbi - comună lovită rău de viituri - se află la aproape zece kilometri. Acolo, acum, sunt forțe importante care lucrează să scoată localitatea din dezastru.
O companie de pompieri este în centrul așezării, tocmai se retrage de la o intervenție de pe o stradă lăturalnică unde se vede un mal urât de nămol care a intrat peste casele oamenilor. Alte grupuri de militari - mânjiți și pătați de noroi - mișună prin casele de la stradă. Și aici e prăpăd. Viitura a adus mâl și lemn care s-a așternut peste tot. Peste curți și prin locuințe. Unii dintre pompieri scot bucată cu bucată de agoniseală, alții spală la jet curat de apă ce se mai poate recupera. Pe străzile pe care se mai poate circula mișună jandarmi, poliție, tehnicieni de la diferite companii de utilități publice. Pe lângă ei, opresc din curte în curte voluntari sau dube cu ajutoare venite de prin țară. În marginea localității, unii de la asistență rutieră trag din mijlocul câmpului mașinile duse de viitură. Unele-s armonică.
„E ca un blestem. În 2013, tot pe 13 spre 14, tot noaptea, s-a mai întâmplat. Dar nu a fost așa de grav. E diferență mare. Dezastru! Nu sunt cuvinte. M-am trezit noaptea. Cu apa peste un metru. Asta, pe șosea. În case, și mai mare, povestește un localnic. Altul, lângă el dă a lehamite din mână. Nu are putere să vorbească, tremură. Abia poate să murmure: „Mi-a luat tot. Mai bine îmi lua și viața”.
În tot negrul Cudalbilor, localnicii au un licăr de speranță: au sărit mulți să-i ajute - de la autoritate la voluntar -, nu au fost uitați. „Dar pe la Vaslui ce e? Că și acolo am auzit că a fost rău?”, întreabă unul. Nimeni nu-i răspunde, nimeni nu are habar.