Când a primit-o luna trecută la Casa Albă pe Sanae Takaichi, premierul Japoniei, Donald Trump nu s-a putut abține să facă o referire gratuită la Pearl Harbor.
Președintele american lasă mai mereu impresia că este hotărât să submineze alianțele tradiționale ale țării sale. De fapt, el pare să fi făcut mai mult decât oricine altcineva pentru a eroda ordinea globală construită după Al Doilea Război Mondial.
În acest context, deruta generală legată de reacțiile Casei Albe a atins cote maxime. Cu câteva zile în urmă, premierul Poloniei, Donald Tusk, se întreba în mod public dacă SUA ar mai fi „loiale” NATO, în cazul unui atac al Rusiei.
Mai mult, un memorandum al Pentagonului ajuns în mâinile presei sugerează suspendarea Spaniei din NATO și reevaluarea sprijinului pentru suveranitatea britanică asupra Insulelor Falkland.
Concomitent, la Washington, oficialii americani consideră că ritmul rapid de consum al munițiilor în Iran ar putea afecta capacitatea SUA de a apăra Taiwanul, în cazul unei invazii a Chinei în viitorul apropiat.
Contururile unei noi ordini mondiale care se formează ca răspuns la amenințările regimurilor autoritare și la incertitudinea americană devin tot mai vizibile. Două mari puteri încep să se desprindă de constrângerile postbelice.
Eliberarea din chingile istoriei
Germania a publicat prima sa strategie militară de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, oferind cadrul pentru un amplu program de reînarmare și recrutare. Deși afirmă că își asumă un rol mai mare în interiorul NATO, Berlinul își definește, totodată, din ce în ce mai clar, propriile interese naționale.
NATO a fost concepută „pentru a-i ține pe americani înăuntru, pe ruși afară și pe germani jos”, așa după cum precizează un enunț deja celebru.
În contextul în care SUA amenință cu retragerea din blocul transatlantic, iar Rusia exercită presiuni la granițele Europei, ceilalți membri par să încurajeze o Germanie mai puternică, chiar dacă ascensiunea partidului populist de dreapta „Alternative für Deutschland” („Alternativa pentru Germania”), favorabil Moscovei, ridică semne de întrebare.
Schimbarea generează însă îngrijorări atât pe plan intern, cât și extern, în special din perspectiva implicațiilor politice și economice.
Apărarea rămâne domeniul cel mai sensibil în procesul de partajare a suveranității, iar industria de armament capătă o influență sporită în perioade de tensiune economică.
Nici săptămâna trecută, Franța și Germania nu au reușit să depășească divergențele privind proiectul comun de avion de luptă „Future Combat Air System”, lansat după primul mandat al lui Trump.
Între timp, Japonia a relaxat regulile privind exportul de armament letal, printr-o decizie interpretată de mulți drept o provocare directă la adresa pacifismului postbelic. Conservatorii japonezi susțin de mult revizuirea Constituției din 1947, iar Sanae Takaichi pare să profite de context.
Indiferent de schimbările oficiale, Japonia se transformă deja într-o putere militară „normală”, angajată să își dubleze cheltuielile de apărare până la 2% din PIB până în 2027.
Proteste recente de amploare reflectă o îngrijorare profundă la nivel intern față de îndepărtarea de pacifism, alimentată inclusiv de îngrijorările potrivit cărora Japonia ar putea fi atrasă în războaiele Statelor Unite.
Nemulțumiri și mai puternice vin din China și Coreea de Sud, unde mulți consideră că Japonia nu și-a asumat niciodată în mod sincer și suficient responsabilitatea pentru atrocitățile din timpul războiului.
Cu toate acestea, premierul Sanae Takaichi și omologul său sud-coreean, Lee Jae Myung, au continuat - poate surprinzător - procesul de apropiere bilaterală. Ambele state depind în mare măsură de SUA pentru securitate și privesc cu îngrijorare ascensiunea și atitudinea tot mai amenințătoare a Chinei, precum și a Coreei de Nord, stat care își extinde rapid capacitățile nucleare și își consolidează cooperarea cu Rusia.
Un nou joc
Pe măsură ce memoria directă a celui de-Al Doilea Război Mondial se estompează, teama unui nou conflict revine în prim-plan. Pe acest fundal, liderii politici încearcă să compenseze incertitudinea americană prin consolidarea altor parteneriate, atât în proximitate, cât și la distanță.
Spre exemplu, aflat în vizită la Tokyo și Seul cu câteva zile în urmă, Donald Tusk a descris Coreea de Sud drept cel mai important aliat al Poloniei după Statele Unite.
Cu toate acestea, realitatea rămâne complexă - securitatea nu poate fi construită exclusiv pe creșterea bugetelor militare. Diplomația rămâne esențială, dar este tot mai dificil de pus în practică, mai ales în relațiile cu vecinii marcați de istorii conflictuale.
Lumea postbelică, definită de o stabilitate relativă și de supremația americană, lasă acum loc unei ordini tot mai fragmentate, în care puterile regionale își asumă roluri mai active, iar alianțele devin tot mai puțin previzibile.
Germania și Japonia nu mai sunt doar simple prezențe ale vechii ordini, ci devin actori centrali ai unei lumi în curs de redefinire.