Jurnalul continuă seria dezvăluirilor despre Nicolae Iorga, una dintre cele mai mari personalități din istoria României. Aflați cum era urmărit la cursurile de la Sorbona, dar și ce mare conducător turc ar fi îngenuncheat în fața sa. Toate destăinuirile le regăsiți în cartea „Titanul Nicolae Iorga”, care apare luni cu Jurnalul.
În 1919, Nicolae Iorga primește Legiunea de onoare în grad de comandor şi e numit profesor la Sorbona. Predă câte o lună în fiecare an, iar în 1930 are loc un moment memorabil la celebra Universitate care îi oferise titlul de Honoris causa. Povestește secretarul său personal, Dan Smântânescu: „Am fost martor la această scenă. Lucrurile s-au întâmplat la Paris. La Sorbona, o lună de zile se ducea şi ţinea cursuri de Istorie universală şi de Istoria umanităţii. Veneau din toate ţările lumii oameni cu avionul special, mari savanţi ca să asculte şi să ia note de la aceste lecţii ale marelui profesor Iorga. Ce s-a întâmplat atunci? Profesorul Iorga a tratat o problemă care era vitală din punctul de vedere al comunităţii sociale mondiale şi anume problema Mediteranei. (...) La aceste lecţii, profesorul Iorga s-a întrecut pe sine. Întâi a vorbit două ore în cea mai splendidă limbă franceză, în care a expus subiectul cu o excelentă risipă de spiritualitate pentru că francezilor, la Paris, nu poţi să le vorbeşti oricum. Nicolae Iorga, folosind limbajul elegant al lui Voltaire şi pigmentându-l cu tot felul de mici parfumuri care să înmiresmeze atmosfera, a încântat pe francezi. După aceea, a făcut o pauză de 3-4 minute şi a vorbit timp de două ore într-o impecabilă limbă engleză, acelaşi subiect, dar altfel tratat, cu alte cuvinte, cu alte implicaţii, cu sugestii inovatoare, cu arcane adânci de gândire. După aceste două ore, a făcut o pauză de 5 minute, în care a schimbat câteva cuvinte cu cei de alături, academicieni francezi, care erau topiţi de admiraţie pentru profesorul Iorga. Apoi a vorbit într-o exactă limbă a lui Goethe, în limba germană, pe care, de asemenea, o poseda perfect. Toată lumea a rămas lipită de scaune să asculte cu patimă această erudită conferinţă a profesorului Iorga. În clipa când a terminat ultimul cuvânt, care a căzut ca un trăsnet, a urmat o tăcere de moarte. Timp de câteva secunde nu s-a auzit şi nu s-a făcut nicio mişcare în sală. Lumea rămăsese extaziată, înţepenită pe scaune, pentru ca, deodată, să ţâşnească ca dintr-un impuls, ca dintr-un vulcan, toată acea masă de mari savanţi, în picioare şi să strige: ura! ura!, să aplaude la nesfârşit. În timp ce lumea aplauda grozav, a ţâşnit din fotoliu, de prin mijlocul sălii, un academician francez. S-a făcut o linişte solemnă. A arătat cu degetul spre profesorul Iorga şi a spus admirativ: Omul ăsta are o memorie paranormală, adică supraomenească! A fost o recunoaştere la adresa erudiţiei marelui savant”.
Kemal Ataturk: „În genunchi aș săruta mâna dreaptă a lui Iorga”
O altă întâmplare, povestită de Dan Smântânescu, legată de turci: „În vara anului 1937, profesorul Nicolae Iorga m-a chemat şi mi-a dat această veste uluitoare: Te trimit în Turcia spre a studia timp de o lună şi a catagrafia corespondenţa domnească turco-valahă. Nu-ţi pot da decât o modestă sumă de lire, dar îţi dau o scrisoare către marele meu prieten Kemal Paşa, cu condiţia, însă, de a i-o înmâna strict personal.
Am descins în Ankara, un oraş-şantier, în care totul se construia după sistematizări moderne. Zăpăcit de forfota aprigă a lucrătorilor, de praful ce se ridica înăbuşitor, am tras la un modest hotel, cu gândul ca dimineaţă să încerc a pătrunde în incinta impunătorului palat prezidenţial. Aşa am şi făcut, dar veşmintele mele modeste, neprotocolare, statura mea scundă precum şi aspectul meu de copilandru n-au impresionat deloc gărzile palatului care, pur şi simplu, m-au îmbrâncit afară ca pe un intrus. Văzând cum stau lucrurile, în ziua următoare m-am îmbrăcat în haine negre, de mare ţinută şi cu un aer grav, imperativ, am cerut gărzilor care se schimbaseră să fiu introdus la mareşalul palatului, arătând că am o importantă scrisoare către Atatürk din partea profesorului Iorga, primul ministru al României.
Reuşind să-i conving cu greu, am fost dus în cabinetul mareşalului palatului, un om distins, franţuzit, care s-a entuziasmat auzind de Nicolae Iorga, pe care-l audiase la Paris, la conferinţele celebre de la Sorbona. Mi-a cerut să-i dau scrisoarea spre a o prezenta preşedintelui, acesta fiind extrem de ocupat cu numeroasele probleme ale statului.
Consecvent sfatului profesorului Iorga, i-am răspuns sentenţios: Regret, dar nu pot. Am mandatul profesorului Iorga de a o preda personal domnului preşedinte.
Subliniez că inovatorul Kemal Paşa funcţionase câţiva ani ca ataşat militar la Bucureşti, că învăţase destul de bine limba română şi că legase o strânsă prietenie cu două mari personalităţi: Ion I.C. Brătianu şi profesorul Nicolae Iorga.
În faţa rezistenţei mele, distinsul mareşal a intrat în cabinetul lui Atatürk. Deodată, uşa biroului său s-a deschis brusc şi-a apărut un om nu prea înalt, lat în umeri, cu priviri vultureşti, umbrite de sprâncene negre, groase, stufoase. Nu degeaba poporul turc îl poreclise Lupul cenuşiu.
L-am cunoscut după fotografii, m-am înclinat profund şi cu fermitate i-am spus în limba franceză: Domnule preşedinte, am onoarea de a vă încredinţa personal această scrisoare din partea profesorului Nicolae Iorga.
Mi-a răspuns într-o impecabilă grăire românească: A, marele şi strălucitul meu prieten! Sunt nespus de bucuros că am veşti de la cel mai erudit savant pe care l-am cunoscut vreodată!
M-am retras trei paşi spre a-i da răgaz să parcurgă scrisoarea. Urmăream fizionomia spre a surprinde efectul. Pe măsură ce citea, chipul i se lumina. Terminând lectura, m-a ţintuit cu privirea sa fascinantă, apoi m-a măsurat din creştet până în tălpi şi, după câteva clipe de tăcere, mi-a spus aceste cuvinte care m-au zguduit:
- În genunchi aş săruta mâna dreaptă a marelui profesor Nicolae Iorga...
Am rămas încremenit. Apoi a adăugat:
- Profesorul îmi scrie să vă ajut spre a cerceta documente româneşti din arhivele imperiale otomane. Zeci de cercetători, în zeci de ani, n-ar putea cuprinde imensul material. De aceea, te consider de astăzi arestatul meu.
Neînţelegând sensul acestei cumplite ameninţări şi cunoscând cruzimea spiritului otoman, m-am speriat.
Atatürk a continuat zâmbind:
- Nu vei putea, singur, înfăptui această misiune. Îţi voi da ajutoare şi, după îndeplinirea misiunii, vei rămâne în Turcia cât va fi necesar spre a vedea cu propriii ochi reformele înfăptuite de mine”.
Citiți mâine alte pasaje din cartea pe care Jurnalul o oferă la împlinirea a 150 de ani de la nașterea marelui savant: Cum decurgeau cursurile ținute de Nicolae Iorga la Universitatea din București, metoda prin care citea câteva volume într-o zi, de ce a fost dat afară din școala din Botoșani, precum și primirea triumfală de care a avut parte la întoarcerea pe plaiurile natale.