Jurnaliști de la publicația britanică The Independent au venit în România pentru a vizita pădurea Hoia Baciu, din apropiere de Cluj-Napoca. Vizita lor în pădure a început din Poiana Rotundă, unde copacii se opresc, în forma unui oval, în mijlocul căruia nimic nu crește. „Odată, când am venit aici, am găsit 60 de oameni din București care încercau să deschidă o poartă spre o altă dimensiune”, a povestit ghidul celor de la The Independent, Alex.
Pădurea Hoia Baciu a fost numită cea mai înfricoșătoare pădure din lume, iar Poiana Rotundă este, în opinia celor de la The Independent, cel mai înfricoșător loc din pădure.
Numită după un cioban care a dispărut în pădure împreună cu cele 200 de oi ale sale, pădurea Hoia Baciu a intrat în atenție internațională în 1968, când Emil Barnea, un tehnicia militar, a fotografiat ceva ce părea a fi un OZN deasupra Poianei Rotunde. Ce diferențiază povestea lui Barnea de alte povești cu OZN-uri este faptul că Barnea nu avea nimic de câștigat, însă avea totul de pierdut. Guvernul Comunist asocia credințele paranormale cu nebunia și încercarea de a sabota statul, motiv pentru care Barnea și-a pierdut locul de muncă pe care îl avea.
Aceasta nu este singura poveste stranie despre pădurea Hoia Baciu. Profesorul Adrian Pătruț a acordat un interviu pentru Antena 3 în care a povestit două experiențe din pădure.
„Ceva cu totul aparte mi s-a întâmplat în 2000, în preajma Paștelui. Mă dusesem atunci la pădure cu un cercetător originar din Cluj, care trăiește în Germania. Deodată, am observat că din vârfurile a mii și mii de copaci curgea ceva. Era o sevă, un lichid... Parcă era un izvor ce curgea de pe copaci, de la 10-15-20 de metri și se aduna la rădăcinile lor. Am rămas încremenit.
Pădurea Hoia Baciu e cunoscută pentru vegetația ei foarte, foarte uscată, așa că era ceva neobișnuit ce văzusem noi acolo. A doua zi, când ne-am întors, nu mai era nici urmă din seva aceea abundentă ce curgea de pe miile de copaci. Pământul uscat o absorbise cu totul.
Mai există o altă întâmplare la care am asistat, și pe care n-am povestit-o nimănui până acum. S-a petrecut după 1989 și în ea a fost implicată o studentă de la Cluj. Eram cu toții la liziera pădurii, la doar 50 de metri de oraș, pe coasta dinspre sud, care dă spre Someșul Mic și de unde se vedea tot orașul, într-o deschidere panoramică frumoasă și mare.
Și atunci, i s-a întâmplat fetei... Am văzut-o cum a stat tăcută și pierdută ca ăntr-o transă, vreme de o oră. Și când s-a trezit, ne-a povestit ceva straniu. Brusc, începuse să vadă Clujul cel vechi, de acum mai bine de 50 de ani. Nu numai că-l văzuse, dar chiar se plimbase o oră întreagă prin Clujul fără blocuri. Mersese pe străzile și bulevardele lui, așa cum se înfățișau ele înainte, și în timpul războiului. O vreme, am ascultat-o toți, unii mai încrezători, alții mai sceptici, după care ne-am dus la autobuz. Sfârșitul poveștii a fost stupefiant. Când să plătească, fata a găsit în buzunar o monedă de argint de 100 de lei, cu chipul Regelui Mihai. Apărută de nicăieri! Era dovada că ea fusese cu adevărat, o oră, în trecut. Călătorise, nu avusese o simplă retrocogniție. E ceva greu de gândit, încă”.
În ciuda poveștilor, cei de la The Independent nu au simțit nimic ciudat. „Nu au fost extratereștii. Nici fantome. Nu au fost momente de frică (...)”. Cu toate acestea, cuvintele ghidului lor, Alex, le-au rămas întipărite în minte: „Pădurea este bântuită numai dacă îți aduci propriile fantome”.