După „Bucureștiul, sub dictatura Coronavirus’’, excelentul volum de reportaje ale de Corei Muntean, avem acum un roman de o factură inedită scris de Nicolae Croitoru.Romanul se numește „Pandemia Albastră’’ și a apărut, recent, la Editura SemnE. În intenția autorului, cartea este ,,odiseea Omului veșnic neterminată, este marea confruntare cu natura cu universul dezlănțuit’’.Confruntare dramatică în ale cărei anale negre pandemia SARS CoV-2 „este un episod”. Firește, între reportajele Corei Muntean și romanul-alegorie al lui Nicolae Croitoru există certe deosebiri, dar cele două cărți au în comun încrederea în șansa condiției umane de a câștiga bătălia,de a–și regăsi esența și de a-și reafirma identitatea într-o Lume dezlănțuită și într-un Univers imprevizibil.
Ce înseamnă, totuși, această caracterizare, roman-alegoric, pe care Nicolae Croitoru o dă cărții sale? În opinia lui Ion Cristoiu ar fi vorba despre „o metaforă pentru nenorocirile provocare de om Planetei și invers’’. Pentru profesorul Valeriu Râpeanu putem să vorbim despre știința autorului de a împleti, în mod firesc, organic, factura realistă a narațiunii cu ficțiunea științifică. Într-adevăr, cartea debutează în dulcele stil clasic al unui roman de dragoste:un român,George, și Elizeia, o frumoasă brunetă din Flipine, despre care vom afla mai târziu că are obârșie românească, se întâlnesc la Barcelona.Treptat, între ei se înfiripă o frumoasă poveste care va curge duios și lin așa cum se întâmplă în poveștile născute sub zodia afinităților inefabile. Vor cutreiera lumea și,bineînțeles, vor ajunge și în România despre care, de atâtea ori, George i-a povestit Elizeiei, ajutând-o să cunoască sufletul românesc și ethosul nostru. Se vor căsători și vor pleca în Pirinei,unde bunicii Elizeiei aveau un castel a cărui istorie încărcată de mistere, stă scrisă pe ultima pagină a unui exemplar unicat al capodoperei lui Boccaccio ,,Decameronul’’. Cartea în care găsim cele o sută de pvestiri spuse de șapte tinere și trei tineri care au fugit din Florența băntuită de ciumă și,în acest fel, au izbutit să scape cu bine,împotriva oricăror așteptări.
Așa îl vor întâlni pe Antonio, la prima vedere un simplu taximetrist, dar care, de fapt, este purtătorul ,,stigmatului evoluției pe pământ și al dorinței de evadare spre infinit’’. Cu acest enigmatic și provocator Antonio ne vom întâlni și mai departe,de data aceasta într-o ipostază absolut surprinzătoare, el fiind cel căruia îi revine misiunea de a salva umanitatea strămutând-o pe o altă planetă. Act dictat de imposibilitatea tragică în care se află Planeta Albastră și locuitorii săi de a se salva de la dezastru.De pandemie dar și de tarele care marchează condiția umană. Pe rând, în paginile cărții, apar și alte personaje cu putere de simbol, cum ar fi Mauris și Adelina,cea despre care Elizeia va afla că este sora de care o soartă vitregă a despărțit-o la scurtă vreme după naștere.
Sunt aici, pagini de observație rafinată, atentă la nuanțe și la amănunte semnificative,cum ar fi cele în care ni se povestește pe larg și cu o bună știință a descrierii peisajului, despre călătoria- ea însăși inițiatică- pe care cele două cupluri,George și Elizeia, Mauris și Adelina, o fac în Transilvania și în Bucovina, pagini care pot fi alese într-o antologie a prozei românești. Din păcate, așa cum se întâmplă nu doar într-o love story ci în viața noastră cea de toate zilele, pandemia o va alege ca victimă pe Elizeia, specialistă în virusologie, care va muri în Japonia, în urma unei complicate operații. Soarta a vrut, însă, ca Andrei și Speranța, copii săi, să scape cu viață și,după aceea, să ajungă în România fiind înfiați de Adelina. Care, și ea, va primi o atât de dureroasă lovitură din partea vieții,logodnicul său, Mauris, fiind ucis într-un atentat terorist la o sinagogă din Spania.În aceste împrejurări, Adelina va alege calea regăsirii de sine prin credință,la mănăstirea Tismana.La rândul lor, copii pe care Adelina îi înfiase vor fi luați de Antonio, care îi va duce pe Planeta Verde, un nou areal, de fapt o altă planetă, mai primitoare, unde se va muta omenirea. Curs al vieții care are, și el, valoare de simbol atât vreme cât părinții lor, George și Elizeia, au năzuit atât de patetic și de deschis, că după ce va fi înfrântă pandemia,,va răsări un nou început, iar el, Omul suprem, va fi altceva’’.
Cum va arăta această ,,nouă lume’’și care ar fi acel „Om suprem”, ne descrie pe larg și apelând la mai multe ample proiecte Nicolae Croitoru, lăsându-ne să cumpănim și să alegeri. De aceea, nu vreau să răpesc cititorului puterea de a opta pentru una dintre acele lumi,bineînțeles pentru aceea pe care o consideră a fi este cea mai aproape de propriile-i aspirații. Asta cu atât mai mult cu cât, după fiecare evadare din mărginitul și bântuitul orizont al planetei lovită de pandemie și după ce au vizitat mai multe galaxii paralele, până atunci nebănuite, eroii cărții se întorc la marile lor întrebări. Suntem, în acest fel, nebănuit de aproape de portretul Căutătorului nemurit în versurile lui Al.Philippide:,,Și când din lungi peregrinări/Te-ntorci pe căi de raze și de unde/În lumea liniștită a inimii profunde/Tot mai găsești, acolo, întrebări.’’
Întrebări cărora le dau răspuns mai multe proiecte ambițioase pe care Nicolae Croitoru le derulează în carte. Și nu doar le derulează, ci face din ele teme ale unor confruntări intense, cu argumente pro sau contra. Construind propriul proiect în ultimul capitol al cărții, într-o ,,Scrisoare către om’’. Tulburător document de conștiință și, totodată, ambițioasă viziune de regăsire și de reasumare a Omului, având la temelie ideea-forță a Omnicrației, ca „regim politic dominant al exercitării puterii pentru Om’’. Idee și ideal care mi se par atât de aproape de nobila aspirație a „Conștiinței Omega’’care dădea sensul vieții în cosmologia lui Teilhard de Chardin. Reconstrucție necesară și posibilă,este convins Nicolae Croitoru, prin însuși faptul că omul este făcut să izbândească. În lupta cu pandemia dar și cu alte tare, individuale și colective, care, precum avertiza Albert Camus în ,,Ciuma’’, ar putea face ca șobolanii să fie din nou trimiși să moară în mijlocul unei cetăți fericite.
,,Îți las Omule-scrie Nicolae Croitoru- un crez al meu în eternitatea Ta și a Omenirii.M-aș bucura dacă în epopeea drumului tău ți-ai mai aminti câte ceva din spusele celor care au înotat sub flamurile speranței de mai bine.Te vreau optimist și încrezător,Omule, mereu cu fața spre viitor!’’Acesta este mesajul esențial al lui Nicolae Croitoru și al cărții sale manifest, carte ne încurajează să depășim dureroasele experiențe și cumpene ale pandemiei.