„Viktor Orban este un prieten adevărat, un luptător și un învingător și are sprijinul meu total pentru realegerea ca prim-ministru al Ungariei.”, a scris președintele american, Donald Trump, luna trecută, pe platforma „Truth Social”.
Șeful Casei Albe a transmis ulterior și un mesaj video pentru liderii de extremă dreapta reuniți la Budapesta, descriindu-l pe Orban drept „un tip fantastic”.
Orban, unul dintre vechii aliați ai lui Trump, ar putea avea nevoie de tot sprijinul posibil înaintea alegerilor parlamentare din Ungaria, programate pentru 12 aprilie.
Premierul și partidul său, Fidesz, se află în urma principalului rival în majoritatea sondajelor de opinie. Contracandidatul lui, Péter Magyar, liderul partidului Tisza, conduce cu aproape 10 puncte procentuale.
Și, astfel, în spațiul public din Ungaria, dezbaterea s-a schimbat semnificativ: întrebarea nu mai este dacă opoziția poate câștiga alegerile, ci dacă Orban va accepta o eventuală înfrângere.
Simbol al dreptei de pretutindeni
Importanța scrutinului depășește însă granițele Ungariei. În ultimii ani, Viktor Orban a devenit una dintre figurile centrale ale liderilor autoritari și naționaliști de dreapta, la nivel internațional.
Orban nu este doar un politician influent, ci și unul dintre puținii lideri contemporani care au încercat să formuleze o doctrină politică coerentă.
În 2014, el a introdus conceptul de „stat iliberal”, un model de guvernare care pune accent pe suveranitatea națională, conservatorismul social și limitarea influenței instituțiilor liberale tradiționale.
În cei 16 ani petrecuți la putere, guvernul său a fost acuzat că a slăbit instituții fundamentale ale democrației liberale, precum independența Justiției și libertatea presei. În 2022, Parlamentul European a declarat că Ungaria nu mai poate fi considerată o democrație deplină, descriind-o drept o „autocrație electorală”.
Orban susține de mult timp că a câștigat „războiul cultural” pe care îl duce în plan politic, ceea ce l-a transformat într-o figură extrem de populară în rândul mișcării internaționale de dreapta.
Aceasta se mobilizează acum în jurul lui. La mijlocul lunii ianuarie, mai mulți lideri ai dreptei populiste au apărut într-un mesaj video comun. Printre ei s-au numărat premierul Israelului, Benjamin Netanyahu, președintele Argentinei, Javier Milei, premierul Italiei, Giorgia Meloni, și fostul premier ceh, Andrej Babiš.
Mesajul video, de aproape două minute, poate fi rezumat printr-o parafrază a celebrului final din „Manifestul Partidului Comunist” al lui Karl Marx și Friedrich Engels: „naționaliști de dreapta din toate țările, uniți-vă!”.
Contradicția „internaționalei naționaliste”
Există însă o problemă structurală în această alianță globală a dreptei populiste. Spre deosebire de mișcarea muncitorească internațională din secolul al XIX-lea - unită de revendicări comune precum salarii mai bune și condiții de muncă decente - noua „internațională naționalistă” se bazează pe o idee care conține în sine germenii conflictului.
Naționalismul presupune prioritatea absolută a intereselor propriei națiuni. Iar atunci când mai mulți lideri politici adoptă simultan această filozofie, confruntarea devine inevitabilă.
Această contradicție a devenit vizibilă inclusiv în relațiile dintre aliații politici ai lui Trump. În timpul controverselor legate de Groenlanda, politicianul britanic, Nigel Farage, unul dintre cei mai vocali susținători ai președintelui american, a descris inițiativele acestuia drept „un act foarte ostil”.
Astfel de episoade arată în mod clar limitele solidarității ideologice dintre liderii naționaliști.
Din această perspectivă, istoria oferă însă o ironie amară. Încercarea de a construi un „naționalism internațional” ar putea contribui, în cele din urmă, la căderea politică a lui Orban.
Cazul României - ruptura electoratului extern
Rădăcinile acestui paradox se află în istoria modernă a țării. După Tratatul de la Trianon, din 1920, Ungaria a pierdut aproximativ trei cincimi din teritoriu și două treimi din populația vorbitoare de maghiară. Trauma politică și identitară a acestui moment continuă să influențeze profund discursul politic de la Budapesta.
În 2010, după revenirea la putere, guvernul Orban a acordat drept de vot minorităților maghiare din statele vecine. Decizia s-a dovedit extrem de avantajoasă din punct de vedere electoral, deoarece majoritatea covârșitoare a acestor comunități a susținut constant partidul Fidesz.
În prezent, însă, această relație politică pare să se apropie de final, chiar din cauza colaborării strânse dintre Orban și aliați naționaliști.
Un moment de cotitură s-a produs în timpul alegerilor prezidențiale din România, când Orban l-a sprijinit pe liderul naționalist George Simion, în ciuda retoricii antimaghiare a acestuia din urmă.
Reacția a fost neașteptată. O mare parte a comunității maghiare din România a votat pentru candidatul liberal și proeuropean Nicușor Dan, contribuind la victoria acestuia.
Pentru mulți observatori, episodul a evidențiat limitele solidarității ideologice între liderii naționaliști, atunci când interesele concrete ale comunităților etnice sunt puse în joc.
Fenomenul nu este unic în Europa. În Suedia, partidul „Sweden Democrats” a sprijinit formațiunea populistă „Finns Party”, deși aceasta a criticat în repetate rânduri minoritatea suedeză din Finlanda.
În mod similar, Orban a colaborat politic cu premierul slovac, Robert Fico, în ciuda tensiunilor istorice dintre Slovacia și minoritatea maghiară.
Aceste alianțe sugerează că, pentru liderii naționaliști, solidaritatea ideologică și lupta împotriva liberalismului politic pot deveni mai importante decât protejarea intereselor unor comunități naționale concrete.
Testul urnelor
În final, această contradicție ar putea avea consecințe directe pentru viitorul politic al lui Orban. Dacă alianțele lui internaționale continuă să erodeze sprijinul unor segmente ale electoratului tradițional, alegerile parlamentare din Ungaria ar putea deveni cel mai dificil test politic al carierei sale.
Iar miza depășește granițele țării. O eventuală înfrângere nu ar însemna doar schimbarea guvernului de la Budapesta, ci și pierderea uneia dintre figurile simbolice ale mișcării naționaliste populiste la nivel global.
Pentru liderii acestei noi „internaționale” ideologice, Orban a fost mult timp dovada că proiectul lor politic poate câștiga și guverna.
Tocmai de aceea, rezultatul alegerilor din Ungaria ar putea deveni un test nu doar pentru un lider, ci pentru întreaga mișcare pe care o reprezintă.