La ora la care aştern aceste rânduri, votul e în plină desfăşurare. Era să scriu că duduie, dar m-am abţinut.
România nu s-a înghesuit la vot! Nu mă aşteptam la cozi – dezamăgirea după 2014 e mare –, dar după câte s-au întâmplat în ultimul an, sincer, credeam că mai mulţi concetăţeni de-ai mei vor înţelege că oamenii care au murit pe străzi în 1989, dar şi-n temniţele comuniste au făcut-o visând că, la un moment dat, vor avea voie să voteze pe cine vor. Mă rog, fiecare alege ce vrea, ce poate şi ce înţelege. Şi, dacă e să reducem totul la absurd, a nu vota e tot o alegere.
Câştigătorii scrutinului de duminică au, pentru prima dată în 20 de ani, o sarcină în plus. Dincolo de îndatoririle normale ale unui primar câştigător de alegeri, ei au primit o dată cu votul încă o misiune: să-şi termine mandatele!
Nu râdeţi! Am numărat ieri! Niciodată nu s-a întâmplat ca atât de mulţi aleşi locali – primari, consilieri locali, preşedinţi de consilii judeţene - să înceapă mandatele cu scoruri şi de 60 sau 70 la sută şi să le termine în stare de arest sau control judiciar. Unii spun că poate tocmai de aia: au câştigat pe valul de simpatie uriaşă al USL şi au crezut că totul le este permis, iar victoriile muncite de anul acesta îi vor face atenţi şi conștienţi că funcţiile şi puterea nu sunt veşnice și se pot pierde chiar mai repede de cei patru ani clasici ai unui mandat. Vom vedea! Ştiu doar că peste patru ani chiar îmi doresc ca toţi primarii marilor oraşe să intre în campanie electorală ca oameni liberi.
Asta poate însemna mult pentru o ţară ca România! Poate să fie dovada că, măcar ca stat, ne-am făcut bine, iar puternicii zilei nu-şi rezolvă problemele politice cu ajutorul justiţiei – că au fost şi cazuri din acestea –, dar şi că primarii au înţeles că funcţiile sunt ca să îmbogăţească oraşele, nu pe ei. Utopie? Sper că nu!