Firul vieții lui Ivan Patzaichin s-a curmat ieri, 5 septembrie 2021, în urma unei suferințe purtate discret, așa cum s-a derulat întreaga existență a acestui om unic. Pentru mine, Domn’ Profesor - așa cum îl alintam în lungile seri de iarnă trăite sus, la Piatra Arsă, în inima Bucegiului, la alte partide de rummy și de încântătoare istorii -, n-a plecat nicăieri de unde să nu se mai poată întoarce. Dimpotrivă. Va fi mereu aici, cu noi, grație poveștilor pe care, norocos, le-am adunat în ultimii cincisprezece ani de prietenie. Pe câteva dintre ele vi le împărtășesc și vouă. Nu de alta, dar pe Ivan Patzaichin nu trebuie să-l lăsăm să plece, ci doar să se întoarcă. Mereu și mereu.
Cum s-a îndrăgostit pe viață tânărul Ivan: „Avea cele mai lungi picioare pe care le văzusem vreodată”
Când vorbea despre prima lui dragoste adevărată, Ivan Patzaichin zâmbea stingherit. Nu era dispus să ne divulge aproape nimic. Și, totuși ...
„Era prin ’75, îmi făceam de lucru la mașină. Nu de alta, dar era 23 August, aveam liber și, cum eram un tinerel cumințel, nu găsisem altceva mai bun de făcut”. Introducerea, discretă, omite faptul că, la acea vreme, Ivan Patzaichin era deja dublu campion olimpic la caiac-canoe, poseda un Ford Coupé argintiu, cu tapițerie din piele roșie, tocmai își lăsase părul lung și stătea singur într-o garsonieră din București. Cu alte cuvinte, era un sportiv de succes în timpul regimul comunist. Dar să facem loc poveștii.
„Așa cum eram, băgat cu totul sub mașină, văd, la un moment dat, o pereche de picioare înfipte bine pe tocuri. Erau cele mai lungi picioare pe care le văzusem vreodată. Nu se mai terminau … Timid, timid, dar am sărit ca un arc. M-am dus imediat după ea, după stăpâna picioarelor, am încercat să intru în vorbă … Nimic, m-a pus imediat la punct. N-am renunțat însă, am luat-o pe ocolite”. Pentru tânărul de 25 de ani născut în inima Deltei Dunării n-a fost ușor să se apropie de Georgiana, o ploieșteană ambițioasă și frumoasă, care cânta la pian și la vioară și visa să devină muzician.
„De când am văzut-o prima dată, n-am mai avut liniște. M-am interesat pe la colegele ei și, cu chiu, cu vai, prin intermediari, am invitat-o la o cafea de ziua mea, pe 26 noiembrie. A fost de ajuns. Anul următor, în februarie, eram deja căsătoriţi! A fost, cred eu, dragoste la prima vedere. Perechea de pantofi cu care era încălţată atunci o mai are şi acum”.
Ivan şi Georgiana Patzaichin au împreună o fată, Ivona Beatrice.
Patzi bucătaru’ și țeapa soacrei
Chiar dacă lucrurile se schimbă rapid în Deltă, și, poate, prea puțin în bine, ceva dăinuie de sute de ani, de când cazacii fugiți de oprimările țarului s-au adăpostit la gurile Dunării: borșul de pește, malasolca sau roșeața de știucă. Ivan Patzaichin, Patzi pentru prieteni, ne-a dezvăluit, într-o vară fierbinte, cum se prepară ciorba în varianta lipovenească proprie, năruind un mit familiar românilor: „În nici un caz nu se face cu apă din Dunăre”.
„Povestea conform căreia borșul de pește nu e borș autentic dacă nu conține apă de Dunăre e doar o glumă bună. În plasa acestei snoave a picat inclusiv soacră-mea, cu mulți ani în urmă. Tocmai fusese în deltă, în vizită la mama, la Mila 23. Îi spune mamei: Doamnă, i-am promis lui Ivan că, atunci când se întoarce de la concurs, îi pregătesc o ciorbă de pește. Cum să fac să-mi iasă așa bună, ca a dumneavoastră?. La care mama îi răspunde: Păi, cu apă din Dunăre! Soacră-mea, săraca, a luat-o de bună și să vedeți cum, ajunsă acasă, la Ploiești, s-a pus pe treabă. Apoi, m-a sunat: Ivan, ți-am gătit un borș ca la mama acasă. Am fost la ai tăi, m-am aprovizionat cu pește. Am luat și-o canistră cu apă de Dunăre. Să vezi ce ciorbiță mi-a ieșit! Cum am auzit-o, am început să râd: Mami, ți-ai luat-o, ce să-ți fac! Te rog frumos, arunc-o!”
Niciodată la fel
Amuzat de acest episod, Ivan Patzaichin își amintea cu drag și de începuturile sale ca bucătar: „Înainte să plec la București și să mă apuc de canotaj, eram ajutor de pescar la Mila 23. În această calitate, îl însoțeam pe tata la pescuit. Eram o echipă de 5-6 oameni, iar noi răspundeam de prepararea bucatelor. Găteam în special ciorbă. Când prindeam știuci, de exemplu, păstram din ele, pentru borș, doar capul și coada. Fileurile le aruncam de multe ori în apă. Un borș adevărat, adică gros, nu limpede, are nevoie de pești răpitori (știucă, șalău sau biban), de mărunțiș (roşioară, babuşcă, plătică, oblete, albişoară, cărăşel) și de bucăți mari de crap, somn sau mreană, care întregesc gustul perfect al ciorbei”.
Fostul mare sportiv a gătit toată viața cu plăcere: „Ori de câte ori mă strângeam cu prietenii, toți mă rugau să le fac ciorbă de pește sau saramură. Când eram în dispoziție bună, mă conformam, dar niciodată nu preparam peștele la fel, mereu scoteam sau mai adăugam câte ceva. Făceam totul în funcție de moment, de inspirație, de gust. La borș foloseam mult pește, de diferite specii. Doar așa iese bun. Așadar, nu pot să spun că aveam o rețetă anume, pe care o respectam cu sfințenie. Improvizam de fiecare dată. Dar, ca pont, la saramură, de exemplu – poate fi inclusiv de crap – , nu se folosește un pește mic. Trebuie să aibă cam patru kilograme, să nu te încurce oasele”.
Borș de pește lipovenesc marca Ivan Patzaichin
Ingrediente:
- capete și cozi de pește răpitor, plevușcă, somn, crap, mreană, lin (cel puțin șase feluri de pește), cartofi, ceapă, ardei și roșii, leuștean, sare, oțet, ciușcă, usturoi.
Mod de preparare:
Se pune la foc de lemne ceaunul cu apă și legumele (să ocupe cam o treime din volumul de apă). Se lasă la fiert până când cartofii sunt pătrunși. Se sărează, se adaugă peștele (tot o cantitate echivalentă cu o treime din volumul de apă) și nu se mai amestecă. Se lasă focul mai moale, cât să nu dea în clocot, dar nici să nu stea din fiert ușor. Nu se acoperă! După 10-15 minute, când peștele a fiert, se pune oțet din belșug. Se mai fierbe un minut, după care se ia de pe foc, se adaugă o mână de leuștean și se acoperă 10 minute. Cine dorește poate să pună și ardei iute. Se scot cu grijă bucățile de pește din borș și se servesc cu mămăligă, mujdei de usturoi cu roșii coapte și ciușcă. Zeama se bea la sfârșit, tot cu mujdei și ardei iute.
Notă: Scoateți sau adăugați orice ingredient, în funcție de gust, vorba lui Ivan Patzaichin!
Poftă bună!
Cea mai drăcoasă cursă, cea mai scumpă medalie
Istoria cursei cu pagaia ruptă nu putea lipsi dintre amintirile despre Patzaichin, mai ales că ea constituie una dintre cele mai emoționante povești de succes ale sportului românesc. O redăm astăzi exact așa cum ne-a fost împărtășită în urmă cu cinci ani de către Ivan.
„Mă pregătisem dumnezeiește. Îmi fixasem un timp imposibil de bătut și, dacă-l respectam, n-aveam cum să ratez aurul. Dar eșecul mi-a dat din nou târcoale. Mi s-a întâmplat în seriile de calificare. Cum s-a dat startul, am vâslit de două ori și poc!, s-a rupt pagaia. Regulamentul prevedea că în cazul unui asemenea accident, petrecut în primii 25 de metri, cursa trebuia să se reia pentru toți. Am ridicat, astfel, vâsla deasupra capului, dar arbitrul nu m-a văzut sau mai degrabă n-a vrut să mă vadă. Am alunecat pe apă, depășind cei 25 de metri. Se năruise un vis de patru ani”.
Patzaichin își frânge mâinile, apoi reia pe un ton confidențial: „Mi-am pus în cap să ajung la finiș așa, cu ciotul acela de vâslă, chinuit. Important era să termin cursa. A fost spectacol. Când eu atingeam sfertul distanței, unii treceau deja linia de sosire. După un timp, îngrozitor de lung pentru mine, am reușit să ajung. Oamenii din tribune erau în delir. Aplaudau, fluierau, mă încurajau … Cel mai greu a fost să-mi mențin echilibrul, pentru că veneam în urma tuturor bărcilor, inclusiv ale celor în care erau arbitrii. Valurile mi-au dat ceva de furcă. Am terminat cursa și ulterior am aflat cu stupoare că în buletinul meu oficial era trecut abandon. Știam că reprezentam cel mai de temut adversar pentru germanul Lewe, portdrapelul Olimpiadei, dar nici chiar așa, să mă scoată aiurea din competiție! Delegația României a depus contestație, care, până la urmă, a fost acceptată”.
Dar de la rival
Ambiția, trăsătura de căpătâi a bărbatului crescut din pământul mișcător al deltei, l-a purtat mai departe. „Am fost primit în recalificări, pe care le-am câștigat fluierând. Au urmat semifinalele, le-am ars și pe-astea. Apoi, marea finală. Fremătam. Eram atât de hotărât să câștig, încât nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic în jurul meu. Îmi fixasem un timp de 4:04 pentru cei 1.000 de metri. În primii 250 de metri eram al cincilea, cu timpul de un minut și o secundă. La jumătatea cursei, eram al treilea, cu 2:02. După alți 250 de metri și încă un minut și o secundă, eram deja primul. Pe ultimii 250 de metri n-am mai forțat, pentru că nu mai aveam cu cine să concurez! Am terminat cu timpul de 4:08 și, de data aceasta, am salutat eu publicul, ridicând vâsla deasupra capului. A fost nemaipomenit! Puteam spune cu mâna pe inimă că-mi împlinisem visul”.
Povestioara bavareză m-a tulburat atunci așa cum o face și acum. M-a emoționat tăria omului, maniera în care și-a împlinit visul și modestia cu care l-a dezvăluit tuturor. Vaniușa, cum îl alinta bunică-su, agrea să încheie rememorarea legendarei curse cu pagaia ruptă cu o anecdotă savuroasă. „După ce l-am bătut pe Detlef Lewe, l-am rugat să mă ajute să-mi găsesc o mașină. N-aveam permis auto, dar ce conta? Aveam să-mi iau după aceea. Trei zile am colindat cu el târgurile din Germania, dar n-am găsit nimic pe placul meu. Atunci, m-a întrebat dacă am încredere să-i las lui banii. Mi-a promis că-mi va găsi o mașină și mă va suna la momentul potrivit. Câștigasem aurul la simplu și medalia de argint la dublu. Pentru prima performanță fusesem recompensat cu 1.000 de mărci, iar pentru a doua, cu 750 de mărci. Mai aveam 50 de mărci din diurnă. I-am lăsat 1.800 de mărci, adică toți banii mei”. Urmarea e fabuloasă: „După două săptămâni, mă sună Lewe și-mi spune că mi-a găsit mașină. Când a ajuns în țară și am văzut-o, am rămas mască! Mă aștepta un Ford Coupé argintiu cu tapiserie din piele roșie. Cred că era printre cele mai tari autoturisme din România. O bijuterie! N-a vrut să-mi spună cât a plătit pentru ea. Era clar că dăduse mult mai mult. Vreo 8.000 de mărci, din câte am înțeles mai târziu”.
Cifrele unui campion
4 - medalii de aur la 4 Olimpiade diferite (1968, 1972, 1980, 1984)
3 - medalii de argint olimpice
22 - medalii la Campionatele Mondiale (9 de aur, 4 de argint, 9 de bronz)
1 - medalie de aur la Campionatele Europene
50 - campion național
5 - Olimpiade „a bifat” ca antrenor
150 - medalii a câștigat ca antrenor
43 - ani de activitate în sport
5.000 - km vâslea într-un an de activitate
Ivan Patzaichin este singurul român care a primit, din partea CIO, Colanul de platină, cea mai înaltă distincție în sport
La 22 de ani, Ivan Patzaichin era deja dublu medaliat cu aur olimpic, avea un bolid de lux și plănuia să-și lase plete. Deși pe val, după succesul de la München din 1972, Ivan avea să clacheze la următoarea Olimpiadă
La Olimpiada de la Los Angeles am făcut un efort în plus ca să câștig, am tras de mine. Mi-a fost clar că a sosit vremea să spun adio sportului de performanță. În 17 ani, cred că am ocolit de două ori Pământul. Vâslind! După calculele mele, trăgeam la rame cam 4.000-5.000 km pe an
„Ivan a plecat. Și nu se mai întoarce” - mesajul familiei Patzaichin
Sursa foto: Arhiva personală Ivan Patzaichin