Traseul vieții lui Paul Ricœur n-a fost deloc ușor. Iată câteva repere pe care vom construi apoi, cu sprijinul cercetătoarei Diana Samarineanu (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012), portretul complex al filosofului ce a marcat prin ideile sale societățile de dincolo și de dincoace de Marele Ocean: născut la Valence, își pierde curând ambii părinți - mama moare la șase luni după nașterea sa, iar tatăl este ucis pe front, în 1915. Crescut de bunici, apoi de o mătușă, își face liceul la Rennes. Tot aici urmează și cursurile la Universitate, înainte de a merge la Sorbona. În 1935, reușește la concursul de agregație și se căsătorește. La Paris, participă la celebrele întruniri de vineri ale lui Gabriel Marcel, unde descoperă gândirea lui Husserl. Mobilizat în 1939, este făcut prizonier (1940-1945). „În timpul perioadei petrecute în lagărul de prizonieri - remarca Diana Samarineanu - îl cunoaște pe Mikel Dufrenne: împreună, îl citesc pe Jaspers. Tot atunci, notează, pe marginea unui exemplar pe care reușise să și-l procure, traducerea în franceză a lucrării Ideen I a lui Husserl (care va fi publicată la Editura Gallimard în 1950). Între 1945 și 1948, predă la colegiul din Chambon-sur-Lignon: comunitatea protestantă locală se remarcase prin sprijinul dat evreilor persecutați; aici cunoaște un grup de quakeri americani, care îl vor invita mai târziu în Statele Unite, invitație ce se află la originea carierei sale americane”.
Filosofia voinței - voluntarul și involuntarul
Dinspre margine spre inima crochiului: „În 1950, își susține teza de doctorat ce tratează despre filosofia voinței. Predă filosofia la Universitatea din Strasbourg (1948-1957), unde îi urmează lui Jean Hyppolite, la Sorbona (1957-1964), la Universitatea Paris X-Nanterre (1965-1970), apoi la Universitatea din Chicago din 1970, post pe care îl ocupă până în 1992. În această din urmă perioadă, își împarte timpul între Franța și Statele Unite. În perioada 1967-1980 este director al Centrului de studii fenomenologice și hermeneutice din cadrul CNRS. Se vorbește îndeobște de trei etape în itinerarul său filosofic: etapa fenomenologică - anii ’50; etapa științelor umane - anii ’60 (și, în primul rând, psihanaliza lui Freud); etapa filosofiei analitice (Ricœur este printre cei dintâi care introduc în Franța acest curent filosofic) - anii ’70. Philosophie de la volonté (Filosofia voinței) (1950-1960) constituie o impresionantă trilogie a cărei primă parte, Le Volontaire et l’involontaire (Voluntarul și involuntarul) (1950), este consacrată descoperirii și cercetării esenței înseși a voluntarului. Ricœur îi datorează abordarea lui Husserl: reducția eidetică (épochè), punerea între paranteze a lumii, a empiricului, și stabilirea unui dialog între conștiința pură, singura a cărei realitate nu poate fi pusă între paranteze, și esențele în ele însele”.
Identificarea locului uman al Răului
Tot aici: „A doua parte din Philosophie de la volonté este un diptic, al cărui dublu centru de interes îl constituie finitudinea, pe de o parte, și vina, pe de altă parte. L’Homme faillible (Omul failibil) articulează trecerea de la o fenomenologie pură, în sensul lui Husserl (o fenomenologie care nu ține cont de expresiile culturale și de figurile istorice), la o filosofie a voinței, unde conceptele se structurează în strânsă legătură cu figurile istorice ale Răului. Identificarea locului uman al Răului implică o necesară antropologie filosofică centrată pe tema failibilității - slăbiciunea, fragilitatea constitutivă ființei umane - care face ca Răul să poată exista. Punctul de plecare al acestui al doilea volum îl constituie descoperirea unei disproporții fundamentale înăuntrul ființei umane: Pascal, înaintea lui Ricœur, vorbise și el pe larg despre disproporția dintre planul cunoașterii și înrădăcinarea în simțuri a acesteia; aici, în disproporția dintre cunoaștere, acțiune și sentiment se află punctul slab, ceea ce îl face pe om failibil, fragil. Astfel, într-o primă etapă, Ricœur elaborează și elucidează conceptul de failibilitate - temă călăuzitoare a antropologiei de o factură extrem de personală a autorului, esențialmente o antropologie a omului failibil/fragil. Dar, dacă reflecția pură poate constitui conceptul de failibilitate, în fața efectivității greșelii ea rămâne dezarmată. De aceea, atent la rigoarea demersului său, Ricœur va pleca de la ideea că există un limbaj elementar prin care Răul se spune pe sine: este vorba de limbajul mărturisirii/confesiunii”.
Simbol și interpretare
Mai departe: „Filosoful se va face nu doar receptaculul rostirii greșelii, dar și hermeneutul acesteia; fenomenologia mărturisirii se va dubla în mod necesar cu o hermeneutică a actului: a înțelege experiența vie a păcatului înseamnă să interpretezi limbajul în care acesta se exprimă. Odiseea căutării originilor Răului îl supune pe Odiseul său la proba descifrării simbolurilor culturale ale păcatului, vinei, miturilor Creației, Căderii… Hermeneutica lui Ricœur este, înainte de toate, o hermeneutică a simbolurilor - simbolul care provoacă gândirea. Vom avea deci de-a face cu o hermeneutică a simbolurilor - o hermeneutică ce nu se mulțumește doar să gândească în simboluri, ci gândește pornind de la simbolurile înseși; însă, în același timp, o hermeneutică filosofică, în măsura în care, la Ricœur, există o permanentă preocupare pentru rigurozitatea demersului gândirii. Cu De l’interprétation. Essai sur Freud (Despre interpretare: eseu asupra lui Freud) (1965) și cu Le Conflit des interprétations. Essais d’herméneutique (Conflictul interpretărilor, eseuri de hermeneutică) (1969) ne plasăm în etapa științelor umane. Cele două lucrări pornesc de la ideea că realitatea umană este constituită, înainte de toate, din «semne», a căror descifrare este, de fapt, interminabilă”.
Reconstituirea Eului
Mai mult: „Relectură a operei lui Sigmund Freud, De l’interprétation își propune, într-o primă parte, să stabilească miza gândirii freudiene pentru filosofia hermeneutică. Prin semantica dorinței, care se exprimă în acte ratate, vise etc., psihanaliza pune și ea în discuție problematica simbolului și a interpretării. Discursul psihanalizei țintește - ceea ce constituie, de altfel, menirea hermeneuticii în general - către unitate. Ce înseamnă a interpreta în psihanaliză; în ce măsură interpretarea culturii propusă de Freud (care face din economia dorințelor și a rezistențelor opuse acesteia o grilă de lectură a fenomenelor culturale) este legitimă și dacă ea exclude și alte interpretări - sunt tot atâtea întrebări care încearcă să limpezească statutul epistemologic al operelor freudiene și să stabilească locul experienței analitice în câmpul experienței umane totale. Într-o etapă ulterioară a gândirii sale (Lectures 1 [Lecturi 1] și un volum de omagiere consacrat lui Alphonse de Waelhens), Ricœur se va delimita de această lucrare: «astăzi, consider că aceste texte de metapsihologie trebuie să rămână marginale». Pulsiunea este prin excelență «dialogică», dimensiune asupra căreia Essai sur Freud nu pusese îndeajuns accentul; descoperirea este extrem de importantă: reconstituirea Eului este cu putință grație posibilității așezării sale în povestire, în/prin spunerea despre Sine: «Există un element narativ originar, care este esențial, întrucât constituie condiția care face posibilă relația analitică înțeleasă ca reconstituire a Eului, dar și ca reconstituire a povestirii Eului» (fragment dintr-un interviu privind problematica răului, acordat lui Bernard Sichère).”
Cotitura lingvistică
„În jurul aceleiași problematici - mai sesiza Diana Samarineanu - se construiește și Soi-même comme un autre (Tu însuți ca un altul) (1990). Redactată în perioada 1963-1964, lucrarea Le Conflit des interprétations. Essais d’herméneutique explicitează opțiunile metodologice ale primului său model de hermeneutică, modelul ce corespunde perioadei care începe cu Philosophie de la volonté II și se termină cu De l’interprétation. În aceste lucrări, hermeneutica își definește raporturile respective cu structuralismul saussurian, cu psihanaliza și apoi cu fenomenologia husserliană. Prin problematica ridicată de simbol, lucrările mai sus menționate abordaseră - deja era inevitabil - problema limbajului. E însă nevoie de greutatea unei deziluzii politice (preocupat de necesitatea modernizării universității franceze, Ricœur este decepționat de turnura evenimentelor din 1968-1969, astfel că, o vreme, se expatriază voluntar și merge în Statele Unite, unde va preda regulat la Universitatea din Chicago) pentru ca în gândirea filosofului să aibă loc ceea ce s-a numit the linguistic turn - «cotitura lingvistică» (1970). Astfel, alături de Gadamer, Ricœur este unul dintre primii gânditori continentali care încep dialogul cu filosofia analitică. Va scrie în felul acesta două lucrări capitale: La Métaphore vive (Metafora vie) (1975) și Temps et récit (Timp și povestire) - cuprinzând trei volume apărute între 1983 și 1985”.
Despre adevărul metaforic
În siaj: „Metafora este analizată din perspectiva creării sensului și a îmbogățirii care rezultă de aici pentru textul literar. Ea este mai mult decât un accident semantic, cum se definea conform concepției retorice; de asemenea, metafora depășește cadrul prea puțin generos al teoriei tropilor, care tinde să facă din ea un simplu ornament al limbii, fără nici o miză cognitivă. Tocmai această funcție - funcția cognitivă - este redată metaforei prin abordarea hermeneutică a problematicii sale. În interiorul unei opere, metafora este «un poem în miniatură». Neutralizând referința pur descriptivă la lucruri, metafora re-descrie realitatea. «A fi precum/ca și cum» capătă drept de cetate în domeniul filosofiei. Metafora înseamnă pentru limbajul obișnuit ceea ce înseamnă modelele pentru teoriile științifice. Se poate deci vorbi de «adevăr metaforic». Dacă în La Métaphore vive Ricœur investighează «inovația semantică», al cărei operator este metafora, în Temps et récit el cercetează o a doua resursă de care dispune limbajul, și anume posibilitatea de a construi «intrigi narative» - mijlocul privilegiat care ne permite reconfigurarea experienței noastre temporale, dându-i astfel un sens uman”.
De la text la acțiune
Aproape de concluzie: „Temps et récit depășește cadrul lingvisticii: dincolo de reflecția asupra scrierilor trecutului, se va pune aici problema cunoașterii istorice și a aportului său de adevăr. Cu Du texte à l’action. Essais d’herméneutique II (De la text la acțiune. Eseuri de hermeneutică II) (1986), Ricœur reînnoadă firul mai vechii problematici a «conflictului interpretărilor». Această lucrare face trecerea «de la text la acțiune»: plecând de la primatul textului, hermeneutica pune sub semnul întrebării primatul subiectivității. Textul propune o lume, însă între planul semnificației și cel al vieții trăite există o distanță, iar lumea istoriei este lumea semnificațiilor. În Soi-même comme un autre, analiza pragmatică și semantică a noțiunii de «subiect» și schița unei ontologii a «persoanei» se unesc pentru a se pune în serviciul unei necesare etici, a cărei formulare rămâne pentru Ricœur o exigență a rațiunii practice. E poate unul dintre puținii filosofi pentru care filosofia trebuie să aibă și o menire morală, fără ca acest lucru să însemne o încorsetare a gândirii: «Din câte știu eu», spunea el într-un interviu acordat revistei Magazine littéraire, «cultura nu a fost niciodată o pavăză împotriva barbariei».
Opera
Karl Jaspers et la philosophie de l’existence (împreună cu M. Dufrenne) (1947); Gabriel Marcel et Karl Jaspers. Philosophie du mystère et philosophie du paradoxe (1948); Philosophie de la volonté, t. 1. Le volontaire et l’involontaire (1950); Histoire et vérité (1955); Philosophie de la volonté, t. 2. Finitude et culpabilité (1960); De l’interprétation. Essai sur Sigmund Freud (1965); Entretiens Paul Ricœur - Gabriel Marcel (1968); Le Conflit des interprétations. Essai d’herméneutique (1969); La Métaphore vive (1975); Les cultures et le temps (1975); Temps et récit I. L’intrigue et le récit historique (1983); Temps et récit II. La configuration du temps dans le récit de fiction (1984); Temps et récit III. Le temps raconté (1985); Du texte à l’action. Essai d’herméneutique II (1986); À l’école de la phénoménologie (1986); Le mal. Un défi à la philosophie et à la théologie (1986); Répondre d’autrui: Emmanuel Lévinas (cu Emmanuel Lévinas și Jean-Christophe Aeschlimann) (1987); Soi-même comme un autre (1990); Lectures 1, 2, 3 (1991-1994); Phénoménologie et théologie (cu Michel Henry, Jean-Luc Marion, Jean-Louis Chrétien) (1992); Critique et conviction (1995); Le juste (1995); Réflexion faite (1996); Amour et justice (1997); Autrement, lecture d’Autrement qu’être d’Emmanuel Lévinas (1997); L’Idéologie et l’utopie (1997); Penser la Bible (cu André LaCoque) (1998); Ce qui nous fait penser: la nature et la règle (cu Jean-Pierre Changeux) (1998); L’Unique et le singulier. Entretiens avec Edmond Blattchen (1999); La mémoire, l’histoire, l’oubli (2000); Le juste 2 (2001); Parcours de la reconnaissance (2004); Sur la traduction (2004); Vivant jusqu’à la mort urmat de Fragments (postum) (2007); Écrits et conférences 1. Autour de la psychanalyse (2008); Écrits et conférences 2. Herméneutique (2010).
Traduceri în limba română
Metafora vie (trad. Irina Mavrodin), București, 1984; Eseuri de hermeneutică (trad. Vasile Tonoiu), București, 1995; Istorie și adevăr (trad. Elisabeta Niculescu), București, 1996; Fenomenologie și teologie (cu Michel Henry, Jean-Luc Marion, Jean-Louis Chrétien) (trad. Nicolae Ionel), Iași, 1996; Despre interpretare: eseu asupra lui Freud (trad. Magdalena Popescu, Valentin Protopopescu), București, 1998; Conflictul interpretărilor, eseuri de hermeneutică (trad. Horia Lazăr), Cluj-Napoca, 1999; De la text la acțiune: eseuri de hermeneutică (trad. Ion Pop), Cluj-Napoca, 1999; Memoria, istoria, uitarea (trad. Ilie și Magda Gyurcsik), Timișoara, 2001; Cum să înțelegem Biblia (cu André La Cocque) (trad. Maria Carpov), Iași, 2002; Despre traducere (trad. Magda Jeanrenaud), Iași, 2005; La școala fenomenologiei (trad. A.-D. Marinescu și P. Marinescu), București, 2007; Răul: o sfidare a filosofiei și a teologiei (trad. Bogdan Ghiu), București, 2008; Iubire și justiție (trad. Mădălin Roșioru), București, 2009.
20 mai 2025 este data morții filosofului Paul Ricœur.
Hermeneutica lui Ricœur este, înainte de toate, o hermeneutică a simbolurilor - simbolul care provoacă gândirea. - Diana Samarineanu
Alături de Gadamer, Ricœur este unul dintre primii gânditori continentali care încep dialogul cu filosofia analitică. Va scrie două lucrări capitale: La Métaphore vive (Metafora vie) (1975) și Temps et récit (Timp și povestire) - cuprinzând trei volume apărute între 1983 și 1985.
E poate unul dintre puținii filosofi pentru care filosofia trebuie să aibă și o menire morală, fără ca acest lucru să însemne o încorsetare a gândirii. - Diana Samarineanu
Din câte știu eu, cultura nu a fost niciodată o pavăză împotriva barbariei - Paul Ricœur, filosof
92 de ani a trăit filosoful Paul Ricœur.