Fiul lui Nicolas Verlaine, locotenent în arma geniului, și al Élisei Dehée, Paul are o copilărie frumoasă, fiind iubit cu tandrețe de mama lui. În 1851, familia se instalează la Paris, iar Paul intră ca intern în instituția Landry, urmând cursurile Liceului „Bonaparte”. În 1862, obține bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de Drept. „Moartea tatălui său (1865) și a verișoarei Élisa Moncomble (1867), pe care o iubea platonic, îl afectează profund. Spirit independent, indolent, renunță la studiile de drept și se mulțumește cu slujbe modeste în birourile primăriei. Frecventează mediile literare pariziene, unde îi întâlnește pe poeții parnasieni (Théodore de Banville, José-Maria de Heredia, François Coppée etc.), și este un obișnuit al salonului Ninei de Villard, poetă și muziciană, inspiratoarea poetului Charles Cros. În 1866, publică șapte poeme în culegerea Le Parnasse contemporain (la care colaborează, printre alții, Théophile Gautier, Baudelaire, Leconte de Lisle, Banville, Sully Prudhomme, Coppée, Catulle Mendès, Heredia, Mallarmé) și volumul de versuri Poèmes saturniens (Poeme saturniene), căruia îi urmează, în 1869, Fêtes galantes (Serbări galante).”, sesiza cercetătorul Al. Dimitriu-Păușești (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012).
Viață simplă (cu Mathilde) și năbădăi (cu Rimbaud)
Să-i dăm credit: „De la primele publicații Verlaine cunoaște succesul, fiind elogiat de Victor Hugo, Anatole France, Sainte-Beuve, Banville, Mallarmé. Fire instabilă de boem, băutor impenitent, se lasă în voia unei vieți degradante, scandalizând prin excesele lui, dar în același timp aspiră la ordine, stabilitate și echilibru, care par a-i fi asigurate de căsătoria, în 1870, cu Mathilde Mauté de Fleurville, o tânără de șaisprezece ani, ce-i inspiră primele poezii din volumul La Bonne Chanson (1870). La începutul războiului franco-prusac din 1870, este mobilizat în Garda națională, rămânând în funcție în timpul Comunei din Paris (1871). Dar speranța lui într-o viață «simplă și liniștită» este spulberată de întâlnirea cu Rimbaud (10 septembrie 1871): viața lor comună în Belgia, apoi în Anglia este o suită de certuri și despărțiri, care culminează cu episodul de la Bruxelles (10 iulie 1873), când, în cursul unei dispute, în prezența mamei lui, Verlaine trage două focuri de pistol asupra lui Rimbaud, rănindu-l ușor. Este arestat și condamnat la doi ani de detenție, pe care îi petrece la închisoarea din Mons. În acest răstimp, află că Mathilde obținuse divorțul. Compus în cea mai mare parte în închisoare, volumul Romances sans paroles (Romanțe fără cuvinte) apare în 1874 la Sens, fără a trezi niciun ecou.”
Prietenie pasionată (și) pentru elevul Lucien
În siaj: „Cu puțin timp înainte de eliberarea din închisoare, Verlaine se convertește, poeziile din volumul Sagesse (Înțelepciune), scrise între 1874 și 1880, fiind un ecou al convingerilor sale religioase. Eliberat din închisoare, încearcă fără succes să se împace cu Rimbaud, aflat la Stuttgart, dă lecții de franceză în Anglia, apoi la colegiul din Rethel (Ardeni), unde nutrește o prietenie pasionată pentru unul dintre elevii săi, Lucien Létinois. Renumele poetului sporește; devenit, fără voia lui, șeful școlii «decadente», Verlaine publică, în 1884, Les Poètes maudits (Poeții blestemați) și volumul de versuri Jadis et Naguère (Odinioară și Altădată), în care apare pentru prima dată poemul Art poétique (Artă poetică), unul dintre manifestele cele mai importante ale mișcării simboliste. Dar viața lui Verlaine se degradează continuu: reîncepe să bea, într-o criză de furie încearcă s-o stranguleze pe mama lui (1885) și petrece trei luni la închisoare. Duce o existență precară, rătăcind prin hoteluri sordide și spitale, și moare pe 8 ianuarie 1896 în camera de hotel a ultimei lui prietene, Eugénie Krantz, distrus de alcoolism, boală și mizerie. Câteva sute de poeți și admiratori îi însoțesc sicriul la cimitirul Batignolles, unde Barrès, Mallarmé, Moréas, Kahn și Coppée îl elogiază pe cel care în 1894 fusese ales «Prinț al poeților».”
Sonete în răspăr cu moda
Aceasta a fost, pe scurt, viața și moartea lui Verlaine. Să luăm aminte și la operă: „Apariția acestui poet într-o epocă saturată de estetism, dominată de exigențele formale ale doctrinei «artă pentru artă», când se cultiva o poezie în forme fixe, care să rivalizeze cu știința pe toate planurile, este de-a dreptul uimitoare. Sonetul era la modă, iar Duhamel a dezvăluit secretele unei fabricații bazate pe un dicționar de rime și pe un Petit Larousse deschis la partea istorică. Claudel, elogiindu-l pe Verlaine, a vorbit și el de sonetele vremii, care pornesc singure, ca niște tabachere cu muzică. Verlaine a debutat, conformându-se modei, cu sonete, dar farmecul lor nu consta în respectarea riguroasă a regulilor, ci, dimpotrivă, în virtuozitatea stângăciei poetului. Astfel, după declarații de principiu severe: «Est-elle en marbre ou non, la Vénus de Milo?» («Este din marmură sau nu, Venus din Milo?») sau: «À nous qui ciselons les mots comme les coupes/ Et qui faisons des vers émus tres froidement…» («Nouă [poeților] care lustruim cuvintele ca pe pahare/ și care facem versuri cu mari emoții, dar la rece»), poetul evocă într-un sonet o femeie ideală, fără chip, nici nume, mamă sau soție, din care n-a mai rămas în amintire decât o anumită mlădiere a vocii: «Est-elle brune, blonde ou rousse? Je l’ignore./ Son nom? Je me souviens qu’il est doux et sonore/ Comme ceux des aimés que la Vie exila./ Son regard est pareil au regard des statues,/ Et, pour sa voix, lointaine, et calme, et grave, elle a/ L’inflexion des voix chères qui se sont tues» («E brună, blondă sau roșcată? Nu știu./ Numele ei? Nu-mi amintesc decât că-i dulce și sonor/ Ca numele celor iubiți pe care Viața i-a alungat./ Privirea ei asemenea-i cu a statuilor./ Iar vocea ei, îndepărtată, calmă, gravă, are/ Inflexiunea vocilor iubite care-au tăcut»).”
Sub semnul lui Saturn
Tot aci: „Nu numai că sonetul n-are nimic sculptural (în ciuda «privirii asemenea cu a statuilor»), dar cezurile care se succedă în ultimul terțet (total nereglementare) dau într-adevăr impresia unei voci ce se stinge, încetul cu încetul, în depărtare. Verlaine și-a intitulat primul volum Poèmes saturniens, și nu fără temei. În ciuda aparențelor parnasiene, principalele teme, peisajele preferate, îndrăznelile sale prozodice, mai bine zis acele „delicioase versuri create înadins fals», toate se găsesc în acest prim volum. Verlaine a crezut totdeauna într-un destin implacabil ce-i urmărește pe toți cei născuți «sub semnul lui Saturn», «poeți blestemați» printre care îi place să se numere, pentru a se găsi alături de umbrele scumpe ale confraților lui, Baudelaire și François Villon. Poetul știe că nu se va putea împotrivi destinului care va continua să-l târască fără țintă, în timp ce amintirile unui paradis pierdut, acela al copilăriei, îi parvin tot mai rar și mai rar, în dangăt de clopot: «Les sanglots longs/ Des violons/ De l’automne/ Blessent mon cœur/ D’une langueur/ Mono tone./… Et je m’en vais/ Au vent mauvais/ Qui m’emporte/ De ça/ De là/ Pareil à la/ Feuille morte» («Al toamnei cânt/ Viori de vânt/ îl plâng topite/ Lovindu-mi lin/ Sufletul plin/ De corzi rănite/… și-n vânt mă las/ în răul pas/ Care mă poartă/ Din loc în loc/ Acelaș joc/ De frunză moartă» - trad. C. Georgescu). Iată-l, de pe acum creat, acel peisaj atât de caracteristic tristeții incurabile și inexplicabile verlainiene, peisaj din tonuri estompate, unde domină «nuanța, și nu culoarea».”
Lovitura de grație
Din nou cercetătorul Al. Dimitriu-Păușești: „Verlaine s-a recunoscut și s-a oglindit în peisajele cu iazuri și păduri, la întretăierea orelor, atunci când nu e nici brumă, nici soare, sau soarele este de-abia presimțit. Fără să le fi căutat înadins, în Poèmes saturniens sunt adunate elemente ale unei estetici a clarobscurului, din ce în ce mai conturată în volumele următoare. Poezia Art poétique nu face decât să confirme o experiență ajunsă la maturitate. Un peisaj în nuanțe exclude epitetele de culoare prea țipătoare sau tonurile prea sonore. Lui Verlaine i-a plăcut să sugereze, și nu să descrie, folosind procedee care ar fi fost condamnate de prozodia clasică. Or, pentru a realiza «la chanson grise où l’Indécis au Précis se joint» («cântecul cenușiu unde Precizia și Imprecizia se unesc»), el a preferat și a recomandat metrul nepereche de cinci, șapte sau nouă silabe, tocmai pentru că cezura poate fi mai suplă și versul nu este tăiat, ca alexandrinul, în mod simetric și median, totdeauna după cel de-al șaselea picior. S-a spus despre Verlaine că, în raport cu îndrăznelile contemporanilor și ale urmașilor, ale sale sunt de mai mică importanță și că, în fond, a respectat prozodia tradițională. Adevărul este că el a dat o lovitură de grație versului tradițional și, prin prestigiul artei sale, a justificat toate reformele ulterioare.”
Indiferență și dispreț pentru rimă
Mai mult: „Verlaine și-a făcut un instrument propriu, pe care a cântat, cu o stângăcie voită, disperările unui suflet mereu hărțuit între păcat și pocăință, între dragoste suavă și libertinaj, între rugăciune și blestem. Într-o vreme când se acorda atâta atenție regulilor, cadențelor exacte, rimelor bogate care să vorbească și ochiului, nu numai urechii, Verlaine nu se temea nici de greșeala gramaticală, nici de cea prozodică, aplecându-se, când avea nevoie, asemenea lăutarului care cântă fără învățătură, pe o singură strună. Astfel, este sigur că gramatica ar condamna forma impersonală incorectă «il pleure»; dar poetul obține o melodie foarte sugestivă, și cântecul ploii cade, picătură cu picătură, peste un suflet care este trist nu se știe pentru ce: «Il pleure dans mon cœur/ Comme il pleut sur la ville./ Quelle est cette langueur/ Qui pénètre mon cœur? […] Il pleure sans raison/ Dans ce cœur qui s’écœure./ Quoi? nulle trahison?/ Ce deuil est sans raison…» («Un plâns suspină-n mine/ Ca ploaia pe oraș/ Ce molcome suspine/ Tânjesc mocnit în mine. […] O, dulce zvon de ploaie/ Pe străzi și pe olane!/ Urât când mi-e-n odaie/ O, murmurul de ploaie!» - trad. C. Georgescu). În prima strofă, modulațiile obținute din «eu» și «eur» șterg deosebirea dintre starea sufletească și peisaj, aceleași efecte fiind obținute și în strofa a treia («eur» cu «ueur»). Verlaine nu se teme să rimeze rime feminine cu masculine - contrar prozodiei clasice - și obține efecte amuzante, ba chiar de-a dreptul comice; folosind procedeul ingambamentului, Verlaine a tratat cu indiferență și chiar cu dispreț rima (ca «Bijou d’un sou» - «giuvaier de-un ban»), care fusese podoaba poeziei parnasiene. El nu numai că a rimat fals, dar s-a mulțumit uneori și cu asonanțe, exact ca în poezia populară.”
Sucește-i gâtul elocinței!
Poezia lui Verlaine ajunge în anii maturității (Romances sans paroles) la o țâșnire atât de spontană, atât de puțin căutată, încât ai zice uneori că auzi un naiv cântec popular: «J’ai peur d’un baiser/ Comme d’une abeille./ Je souffre et je veille/ Sans me reposer./ J’ai peur d’un baiser” («Mi-e frică de-o sărutare/ Ca de-o albină./ Sufăr și veghez/ Fără odihnă./ Mi-e frică de-o sărutare»). Un poet atât de autentic, atât de puțin teoretician, a fost adeptul sincerității și al spontaneității în poezie. La sfârșitul activității, a mărturisit în cuvinte simple și chiar banale secretul artei sale: «L’art, mes enfants, c’êst d’etre absolument soi-même». («Arta, copii, este să fii tu însuți»). Ridicându-se împotriva formalismului parnasian, el a condamnat ca pe un artificiu de neiertat retorica, atât de dăunătoare în toată poezia tradițională, prezentă până și în poezia atât de muzicală a lui Lamartine. «Prends l’éloquence et tords-lui son cou» («Sucește-i gâtul elocinței») a fost învățătura cea mare a lui Verlaine. El a mers și mai departe, condamnând orice artificiu formal care s-ar interpune între poet și opera sa: «…Et tout le reste est littérature” («… Tot restul e literatură»). Verlaine a rămas credincios acestui principiu, în ciuda contradicțiilor sale ireconciliabile. Nu numai cu parnasienii, dar și cu prietenii săi simboliștii, Verlaine a fost sever, ori de câte ori teoria trecea înaintea poeziei, ori de câte ori procedeul devenea fabricație.”
„Terorism” al sincerității și spontaneității
Aproape de final: „Întrebat în cursul unei anchete literare dacă este simbolist, poetul a răspuns că simbolism este probabil un cuvânt german, adică incomprehensibil. Versul său: «Et tout le reste est littérature» a făcut mare vâlvă și a inaugurat o nouă tradiție, tradiția spontaneității pure și a sincerității absolute. Apollinaire a urmat și el calea degajării de artificii; suprarealiștii au ajuns atât de departe, încât au negat pur și simplu arta. De la ei încoace se poate spune, împreună cu Jean Paulhan, că s-a creat un adevărat «terorism» al sincerității și spontaneității. Dacă Verlaine ar fi auzit că și spontaneitatea poate fi considerată un artificiu, ar fi rămas perplex și s-ar fi întrebat cui se mai adresează versurile celebre: «Tu n’as rien compris à ma simplicité/ Rien, ô mon pauvre enfant…» («N-ai înțeles nimic din simplitatea mea/ Nimic, o, sărmane copil…»).”
Opere și traduceri
Poèmes saturniens (1866); Fêtes galantes (1869); La Bonne Chanson (1870); Romances sans paroles (1874); Sagesse (1880); Les Poètes maudits (1884); Jadis et Naguère (1884); Amour (1888); Parallèlement (1889); Bonheur (1891); Liturgies intimes (1892); Mes prisons (1893); Confessions (1895). Principalele ediții: Œuvres poétiques complètes, Gallimard, col. „Bibliothèque de la Pléiade”, 1962; Œuvres en prose complètes, Gallimard, col. „Bibliothèque de la Pléiade”, 1972; Œuvres poétiques, Garnier, 1978; Poésies (1866-1880), Imprimerie Nationale, 1980.
În limba română
Verlaine. Versuri (trad. Șt.O. Iosif și D. Anghel), București, 1903; Verlaine. Versuri (trad. C. Georgescu), București, 1967; Confesiuni. Note autobiografice (trad. Ion Stăvăruș), București, 1987; Poèmes (trad. Gheorghe Mocula), Deva, 2004; Cântec de toamnă (trad. Paula Romanescu), Râmnicu-Sărat, 2006.
182 de ani se vor împlini pe 20 martie 2026 de la nașterea poetului Paul Verlaine.
„Arta, copii, este să fii tu însuți.”, Paul Verlaine, poet
„Fire instabilă de boem, băutor impenitent, Verlaine se lasă în voia unei vieți degradante, scandalizând prin excesele lui.”, Al. Dimitriu-Păușești, cercetător