Într-o piață liberă, recesiunile nu-s accidente, ci corecții care șterg excesele boom-ului anterior și încearcă să refacă un echilibru economic elementar. Recesiunea nu e problema. Problema apare atunci când acest mecanism e blocat politic.
Perioada de dinainte de 2008 este pentru lumea occidentală una în care trăiește într-o euforie construită pe avere-fantomă. Creșterea accelerată a prețului imobilelor e confundată cu bogăția, umflată de creditul ieftin. Din această confuzie se naște un val de consum neproductiv: locuințe mai scumpe, amenajări, electronice, SUV-uri, vacanțe. Multă mișcare. Puțină substanță.
În mod firesc, o corecție ar trebui să oprească risipa și să redirecționeze resursele către economisire, investiții reale, bunuri tradable și refacerea bazei productive. Exact aici apare ruptura.
În loc să accepte logica ajustării, Administrația Obama alege contrariul. Cheltuieli guvernamentale masive, programe de stimulare a consumului, bani aruncați în economie cu speranța că cererea va ține artificial sistemul în viață. Metafora e brutală, dar corectă: cui pe cui, ca la alcoolici; o doză în plus, ca la dependenții de heroină. În cel mai bun caz, rezultatul e iluzia temporară a revenirii.
Această iluzie este însă periculoasă. Creează pseudosemnale. Sugerează că recesiunea se termină, că economia revine, că nu mai e nevoie de reforme structurale dureroase. Autosuficiența revine exact în momentul în care trebuie să apară luciditatea. Iar când se reinstalează, restructurarea devine imposibilă politic.
Dobânzile menținute artificial la niveluri scăzute continuă să umfle prețul activelor, în special pe piața imobiliară. Inflația bunurilor de consum pare absentă, deci discursul oficial proclamă succesul. Dar inflația nu dispare. Doar se mută. Și, așa cum se întâmplă mereu, nimeni nu vorbește de inflația activelor. Când pomenim că se „umflă” ceva discutăm doar de bunuri și servicii de consum. Activele sunt lăsate în afara definiției, deși ele-s primele care reacționează la banii ieftini.
Prăbușirea reală nu e evitată, doar amânată!
Un personaj pe care lumea îl tratează cu condescendență vine însă - nu la mult timp după Schiff - și spune același lucru. Alan Greenspan, fostul președinte al Federal Reserve, subliniază că: „ceea ce oamenii percep astăzi ca o abundență a bogăției poate ușor să dispară”. El apreciază că cea mai gravă criză financiară de după Al Doilea Război Mondial se va încheia doar „după stabilizarea prețurilor din sectorul imobiliar”. Piețele îl ignoră. Politicienii zâmbesc.
În 2016, într-un interviu pentru Bloomberg, Greenspan explică un lucru considerat absurd la vremea respectivă: dobânzile excepțional de mici nu pot dura. Inflația, aparent îngropată sub valul de lichiditate al băncilor centrale, va reveni. Iar randamentele obligațiunilor americane pe 10 ani vor urca din nou la 3, 4 sau chiar 5%, pentru că istoric acolo se situează.
În 2016, randamentele sunt sub 2%, iar inflația se mișcă în jurul unui 1% timid. Profeția pare ridicolă. Dar Greenspan știe ceva ce ceilalți uită: nu există bani ieftini fără costuri. Exact cum spune Milton Friedman: nu există prânz gratis.
Această logică intră frontal în conflict cu moștenirea lui Keynes. Lordul „decretează” că prețul activelor determină nivelul ocupării forței de muncă. Când prețul activelor cade, statul și băncile centrale trebuie să intervină, să crească oferta de bani, să cumpere titluri de stat și să umfle din nou activele. Scopul declarat: salvarea joburilor.
Deși Edmund Phelps avertizează că problema este structurală, este imposibil ca prețul activelor să revină pe trend ascendent fără ca și celelalte prețuri – inclusiv salariile – să crească. Cu alte cuvinte, inflația nu poate fi ținută sub obroc selectiv. Odată ce deschizi robinetul, apa ajunge peste tot. Rezultatul: spirala prețuri-salarii!
Ajungem, inevitabil, în vremurile noastre. După hemoragia de bani ieftini, piețe sedate și active umflate, inflația se întoarce, exact cum se anticipase. Doar că discursul public continuă să evite esențialul: piața imobiliară nu este încă stabilizată. Exact criteriul enunțat de Greenspan pentru încheierea crizei nu e îndeplinit. Averile nu se corectează!
Prețurile activelor sunt susținute artificial, nu validate de venituri și productivitate. Piața nu se curăță. Ajustarea se amână. Iar tergiversarea face prăbușirea viitoare mai costisitoare.
Această filosofie este transpusă politic printr-un reflex constant de a evita cu orice preț durerea pe termen scurt, chiar și atunci când costul real e acumularea unei suferințe mult mai mari pe termen lung. Iluzia stabilității ajunge să fie preferată adevărului economic. Autosuficiența e replantată, paradoxal, în solul instabil al creditului ieftin.
Crizele nu dispar pentru că refuzăm să le vedem. Ele doar așteaptă. Iar piața imobiliară, epicentrul tuturor acestor distorsiuni, rămâne semnalul care nu minte. Până când nu se va stabiliza cu adevărat – nu prin injecții monetare, ci prin venituri și prețuri reale – criza despre care vorbim de aproape două decenii nu va fi cu adevărat încheiată. Restul sunt doar pauze de respirație într-o prăbușire amânată.
Și ceea ce ne miră mai tare este de ce nu mai iese încă o dată Alan Greenspan să atragă politicului atenția. El e încă în viață. Peste o lună, pe 6 martie 2026, împlinește 100 de ani.