Anul acesta, pe 28 iunie, ar fi trebuit să sărbătorim Ziua Presei Române. Mai corect spus: și anul acesta! Din păcate, nu putem celebra această sărbătoare de suflet și de conștiință a breslei noastre în cadrul instituțional conferit de o lege, întrucât onoratul Parlament al României nu a considerat că nu ar trebui să-și dea votul necesar adoptării unei asemenea propuneri care și așa a zăcut ceva vreme prin niște auguste sertare. Ce-i drept,asta s-a întâmplat într-o trecută legistratură, dar nu este mai puțin adevărat că, de atunci și până acum, o asemenea frumoasă intenție nu a revenit pe agenda parlamentară. Cine sunt,cu nume și prenume, cei care, din rea voință sau pur și simplu din ignoranță, au făcut asta, contează poate mai puțin. Esențial rămâne faptul că unor anumite grupuri de influență sau curente de opinie nu le-a căzut cu tronc ideea.
"La urma-urmei de ce mai este nevoie de o Zi a Presei Române atâta vreme cât pe 3 mai se sărbătorește Ziua Internațională a Libertății Presei?" Aceasta a fost una dintre întrebările care mi s-au pus, în replică, atunci când m-am încumetat să pun o modestă întrebare privind acest subiect. Întrebare care, bag seama, își are un oarecare temei în împrejurarea că suntem stat membru al Uniunii Europene și al Alianței Nord Atlantice și, prin aceasta, putem să ne asociem acestor sărbători de amplă notorietate.Și, cu asta, am închis subiectul...
Cu toate acestea și poate chiar cu riscul de a fi etichetat cu drastice calificative, îmi permit să cred și să insist a spune că, prin el însuși, statutul României Europene presupune, în mod firesc și necesar, valorificarea uriașului nostru patrimoniue spiritual în tezaurul culturii europene și internaționale. Condiție sine qua non a participării efective a României la marele dialog al culturilor și al civilizațiilor. Patrimoniu cultural în care jurnalistica românească se înscrie cu nume și opere de referință, așa după cum a demonstrat, cu textele pe masă,Neagu Udroiu în monumentala sa crestomație.
Nu exclud, firește, din discuție nici faptul că asupra condiției jurnalismului și,implicit, a jurnalistului, rămâne marele semn de întrebare pe care l-a ridicat Andre Gide, cel care a spus că "numim jurnalism tot ceea ce ne va interesa mâine mai puțin decât azi". Adevăr dureros, incontestabil căruia jurnalismul românesc i-a dat o admirabilă lecție prin vorbele de neuitat ale lui Cristian Popișteanu, istoric și publicit de temenică notorietatea care a denumit breasla noastră "istorici ai clipei".
Este de ajuns să încercăm a cerceta pagini mai vechi și mai noi de istorie pentru a ne convinge să nu putem înțelege cu adevărat cursul evenimentelor fără a merge la pagina de gazetă și fără a-i reciti pe iluștrii săi cronicari. Din galeria cărora, nu putem să îi uităm pe N.D. Cocea, pe F.Brunea-Fox, pe Pamfil Șeicaru, pe N Crandino sau pe Teodor Teodorescu-Braniște și încă pe atâția și atâția alți condeieri care au depus mărturie despre Istoria anilor, a zilelor și poate chiar a clipelor de unică, irepetabilă valoare pe care le-au trăit și le-au cercetat.
Există, însă, un alt argument, de ordin moral și profesional pentru care susțin cu toată convingerea ideea de a recunoaște și de a atesta, în mod oficial, ziua de 28 iunie ca Zi a Presei Române. Mă refer la faptul că în acestă zi de 28 iunie a anului 1883, Mihai Eminescu- nepieritorul model de conduită pentru fiecare dintre noi, jurnaliștii de pe aceste meleaguri care și pentru confrații noștri care, deși aflați peste hotare, dovedesc a nu-și fi uitat originile- își publica ultimul articol apărut înainte de a fi trăit coșmarul anilor care l-au încercat atât de crunt dar nu l-au și înfrânt.
Articol în care "sfântul preacurat al versului românesc"(așa cum în chip memorabil l-a numit Tudor Arghezi), scria, în termeni categorici și de o exemplară ținută despre libertarea presei și a ziaristului.Text care, pe fond, își păstrează actualitatea și poate fi considerat un adevărat Legământ de credință al jurnalistului român de azi indiferent dacă el aparține presei scrise, audiovizuale sau, mai nou, social media.Text a cărui actualitate ne onorează și, deopotrivă, ne obligă.
Sunt, toate acestea, doar câteva argumente pentru care susțin și promovez, după modestele mele puteri, inițiativa Uniunii Ziasriștilor Profesioniști din România, de a fi reluate cât mai curând posibil demersurile pentru ca Parlamentul Țării să adopte Legea prin care ziua de 28 iunie va fi recunoscută, în mod oficial, Ziua Presei Române. Acțiune la care îi invit să se alăture și să o susțină pe toți colegii noștri de breaslă, indiferent de convingerile lor politice sau religioase.
Știu că nu va fi atât de ușor să reușim, dar tocmai asta ne mobilizează și ne dă încredere. Cât îi privește pe cei care, din motive nu întotdeuna corecte și sincere s-ar putea împotrivi acestei inițiative, iertat să fiu și fără a vrea să blamez pe nimeni, dar cred că, în realitate, acestea țin mai degrabă de un anumit răspuns pe care respectivii l-ar putea da mărturiei de conștiință a lui Mihai Eminescu:"Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie".