De câteva săptămânii urmăresc oarecum cu groază isteria pokemonească dintre noi. Sigur, până la un punct e amuzant să vânezi niște chestioare, cred că fiecare dintre noi s-a jucat măcar un 5 minute de Super Mario sau un Solitaire sau vreun alt joculeț virtual. De ce însă cu groază? Pentru că mi se pare de temut modul în care realitatea virtuală o înlocuiește treptat treptat pe cea reală. Muzeul Holocaustului și-a avertzat vizitatorii să nu vină să caute pokemoni printre exponate, pe Euronews se difuzează imagini cu tineri japonezi care umblă ca și cum ar fi teleghidați, în grupuri mari, cu telefoanele în față, urmărind aceleași mici chestii colorate (nu știu exact cum arată, mi-este, recunosc, un pic teamă să descarc aplicația).
Aflu că sunt companii care și-au cumpărat proprii pokemoni, aflu că sunt părinți disperați din cauză că adolescenții nu mai fac altceva, aflu că sunt oameni care au murit în accidente de circulație produse de șoferi care vânau pokemoni
De ce mi se pare de temut? Pentru că într-un fel sau altul transformăm lumea în care trăim în ceva ce va fi mult mai greu de gestionat. Și așa televiziunea și imaginea montată au grăbit ritmul vieții (de aceea nu e bine să lași copiii la televizor prea mult, pentru că vor crede că acela e ritmul vieții reale, iar pentru că nu vor reuși să îl obțină, se vor plictisi, vor deveni dezinteresați etc). Acum, însă, când realitatea virtuală devine prezentă în cea reală, dacă-mi permiteți exprimarea, diferența va fi și mai greu de făcut, și mai greu de gestionat.
Poate că un pic de privit la stele sau la cer nu ne-ar strica. Nu se mișcă aparent mare lucru pe acolo. Dar mai avem timp să ne gândim la noi înșine.