Carol Mărginean are 23 de ani și a fost sprijinit mereu de familia sa, iar mama sa l-a ajutat scriindu-i lucrările după dictare, întrucît băiarul nu poate ține pixul în mână, potrivit observatornews.ro.
"Vorbeşte fluent două limbi străine şi a fost cel mai bun din clasă la limba română. De două săptămâni a absolvit Facultatea de Drept din Sibiu. Şi-a luat licenţa cu nota 10, iar acum se gândeşte la master. Numele lui este cel mai lung cuvânt pe care l-a scris vreodată şi, fără ajutorul cuiva, n-ar putea merge decât de-a buşilea", transmite comunicat al DAS Deva, pe site-ul primăriei din localitate.
Viața sa nu este ușoară din cauza limitărilor fizice însă tânărul are multă ambiți, vise, putere de sacrificiu. El s-a născut prematur iar medicii i-au spus părinților să se pregătească pentru "ce-i mai rău".
"Cinci ani n-am fost înregistrat ca persoană cu dizabilităţi. Părinţii mei au refuzat categoric, sperând să fiu doar un copil care se dezvoltă mai greu", povesteşte Carol.
Însă la grădiniță, au trebuit să accepte realitate.
"Toţi copiii puteau alerga, iar eu, nu. Atunci am văzut diferenţa. Mai ales când colegii au început să mă evite, iar unii fugeau de-a dreptul, după ce li s-a spus acasă că aş putea fi contagios. N-a fost uşor să înţeleg ce se petrece în jurul meu. Dar cu timpul, m-am obişnuit. Când trăieşti într-o lume care arată altfel decât tine, înveţi să ignori răutăţile", spune acesta, potrivit DAS Deva.
Însă la grădiniță a învățat să mănânce singur.
"Chiar dacă nu-mi puteam controla mâinile, n-am avut de ales. Educatoarea mi-a spus franc: Ori mănânci singur, ori mori de foame!".
Băiatul a crescut și a urmat cursurile Colegiului Naţional Decebal din Deva, cu predare în limba germană. Și-a făcut prieteni, a călătorit, a fost la petreceri, şi-a sărbătorit majoratul. În fiecare zi face exerciții de recuperare.
Carol a intrat la facultate iar în primul an de studiu nimeni nu crededa că va termina.
"Cei mai mulţi dintre colegi interacţionau pentru prima dată cu o persoană cu dizabilităţi. La fel şi profesorii. Erau surprinşi că răspundeam la seminarii sau că-mi alegeam anumite cursuri opţionale. Până într-o zi, când profesorul de Retorică ne-a propus să susţinem un discurs. M-am oferit eu. Le-am vorbit colegilor despre persoanele cu dizabilităţi şi despre curajul de a accepta ceea ce nu poţi schimba. Am vorbit despre puterea de-a ne respecta şi de-a ne iubi aşa cum suntem. La final, toată clasa plângea, inclusiv profesorul", povesteşte tânărul.
Acum și-a luat licența în drept cu nota 10 dar pentru că nu putea să scrie, a fost ajutat de mama sa.
"A fost unul dintre motivele pentru care mergeam la şcoală cu mama. Pot învăţa orice, dar nu pot să scriu. Unii profesori au fost de acord să susţin examenele oral. Alţii, nu. Atunci, mă aşezam cu mama în ultima bancă, să-i pot dicta ce învăţasem, iar ea să scrie", povestește Carol.
El nu se teme să vorbească despre boala sa, o afecțiune a nervilor care transmit semnale dinspre creier spre coloana vertebrală şi spre muşchii membrelor. Și-a petrecut vacanțele în clinici de recuperare și a făcut numeroase intervenții chirurgicale.
"Din păcate, corpul meu nu s-a împrietenit cu tratamentele. Dar mi-am propus să continui exerciţiile de recuperare. Vreau să fac tot ce pot ca să mă desprind de părinţi. De 23 de ani n-am făcut un pas fără ei. La urma urmei, toţi avem dreptul la o viaţă normală - şi eu, şi ei. Le sunt recunoscător că m-au susţinut în fiecare zi - la propriu şi la figurat. Poate că de-asta am şi ales să fac o facultate de Drept. Ca să dau o şansă şi altor copii sau tineri cu dizabilităţi, ai căror părinţi nu-i pot ajuta, să lupte pentru drepturile lor sau - şi mai grav - îi abandonează", spune Carol.