Știm prea bine că într-o societate pot fi instituții formal democratice, dar acțiunile decidenților să fie diferite. Din nefericire, situații de acest fel au fost multe în istoria europeană din anii treizeci încoace. Oricum, propoziția de mai sus este confirmată de ceea ce se petrece în țară.
Se invocă, desigur, participarea scăzută la vot, care, evident, nu este firească într-o democrație. Nu este normal însă nici felul cum decidenții își exercită mandatele: ei își extind cu de la sine putere rolul și angajează țara în acțiuni pentru care nimeni nu i-a mandatat, iar, în final, fug de răspundere. Regăsim acest fel de a proceda în afaceri precum Roșia Montană, vaccinuri în pandemie și în multe alte situații, mai ales că apucătura secretizării ia amploare. Mulți exercită funcțiile ca feude, încât abuzurile continuă. Ele costă enorm și transformă democrația în decor.
Se știe că administrația actuală a României, începând cu președintele, stau pe votul unei în jur de o treime din electorat. S-a și conturat astfel o problemă juridică, deloc ușoară: slaba legitimare a decidenților (detaliat în A. Marga, Statul actual, 2021). Formal, deciziile se justifică fiind ale unor inși care au pus mâna pe funcții, dar multe decizii ale acestora sunt, riguros juridic privind lucrurile, discutabile. Deși la noi, din păcate, nu se discută, de la justificare la legitimare rămâne totdeauna un drum de parcurs.
Într-o asemenea situație însă, cum oricine resimte, toate problemele se complică. Ajung la decizii inși nepregătiți, care iau decizii diletante, consecințele sunt nefaste, aceștia aruncă apoi vina pe alții, populația nu are cum mai să aibă încredere în instituții, iar rezolvările se amână. Se intră astfel într-un cerc vicios: guvernându-se mereu cu realizări minore, absenteismul crește, legitimarea nu interesează, abuzul se extinde, iar cetățenii nu-și mai simt propriul stat ca pe unul al lor. Mulți iau calea emigrării.
Lacuna vine însă nu doar din participarea redusă la vot, cum se crede. Dintotdeauna informarea publicului și calitatea alegerilor au fost esențiale pentru democrație. Și dacă s-ar vota în proporție mare, în lipsa informării cetățenilor asupra alternativelor și a dezbaterii chestiunilor de interes obștesc, legitimarea ar suferi. De altfel, cum s-a observat adesea, a doua zi după anunțarea rezultatului scrutinului, mulți alegători se arată mirați de grozăviile care au ieșit la numărătoare și le vine greu să mai creadă în cineva. Din nefericire, a doua presupoziție a legitimării, anume, informarea cetățenilor și dezbaterea publică, nici nu a intrat în atenția decidenților de azi. Ei cultivă o democrație, da fapt, mută.
Așa cum arată azi lucrurile, legitimarea slăbită, cercul vicios și democrația mută vor rămâne și după 2024. Ele sunt prefigurate în acest moment de faptul că, la stabilirea de candidați, nimeni nu întreabă ce program are unul sau altul și dacă respectivul este în stare să și-l scrie singur pe pagini verificabile. Se fac liste de candidați, dar cunoașterea realităților și priceperea reprezentării nu contează. Ca efect, dezamăgiți, mulți cetățeni cu foarte bună pregătire nici nu vor să candideze.
Dintr-o asemenea situație rezultă urmări în cascadă. Candidează în alegeri și se aleg în roluri publice palavragii amabili la alegeri, dar fără valoare profesională și civică. Listele sunt pline de aceștia, încât, dându-și seama de fenomen, cetățenii sunt reticenți să participe la viața publică. Nederanjați, decidenții devin și mai superficiali, iar măsurile lor mai fără noimă. Incapabili de rezolvări, mulți se dedică umplerii buzunarelor proprii - acum bătălia pe față fiind parvenirea în liste pentru Bruxelles, pentru a scăpa de precaritatea remunerării și de răspunderile din țară.
Ca rezultat al tuturor acestora, în societate ies amânări, nu și soluții, iar crizele devin endemice. Așa cum sunt pregătite până azi, cu alegerile din 2024, cetățeanului i se cere, de fapt, nu atât să dezbată și să ia decizia mai bună pentru viața sa, ci să-și asume în tăcere că viața sa este în funcție de fatalități - azi mersul istoriei și conflictul din Răsărit. Pe scurt, din alegeri de mântuială ies desconsiderări față de cetățeni și, în cele din urmă, rezultate de mântuială.
Orice situație este însă rezultatul multor factori. Dar, la un moment dat, cum se spune, „ar trebui ruptă pisica”. În opinia mea, ceea ce este hotărâtor în viața individului, dar și în viața socială, pleacă de la cap. Cum funcționează capul, așa devine realitatea.
În orice discuție pe chestiuni de viață trăită, la noi intervin însă, din păcate, două piedici. Evidențierea acestora servește democrația, încât merită subliniate.
Pe de o parte, nu se scapă de inșii de serviciu, trimiși din diferite popote ca să falsifice, să facă diversiuni și să împiedice necesarele schimbări. După discuțiile aprinse din ultimele două decenii, s-a ajuns ca, mai nou, și șefii aparatului noii Securități să demaște falsificări, după ce le-au patronat. Responsabilii desfigurării justiției din aceste decenii recunosc, în sfârșit, ilegalitățile comise, dar aruncă vina pe alții, pe care tocmai ei i-au ținut în brațe.
Pe de altă parte, nu există răbdarea de a urmări descrierea suficientă a situației pentru a configura soluția. Destui concetățeni spun că sunt săturați de analize și întreabă unde sunt soluțiile. Aș răspunde că, dacă cineva vrea sincer soluții, le poate găsi direct în cultura română.
Am în vedere, de pildă, ceea ce, după analiză, a spus Nicolae Iorga - că, până și în vocabularul vieții publice de la noi, au prea puțină folosire „curajul”, „cavalerismul”, „noblețea”, „sinceritatea”. Mă gândesc la Liviu Rebreanu, care sesiza că în țară sunt „mulți valeți care conduc”, la Tudor Arghezi, care întreba neastâmpărat „unde sunt caracterele?”, la Nicolae Mărgineanu, care îi răspundea că ele sunt la oamenii încă firești. Constantin Rădulescu-Motru voia „a face din cultură instrument pentru consolidarea statului”, Virgil Bărbat vorbea de „nevoia înnoirii permanente cu oamenii veniți de jos” și a părăsirii „oportunismului bizantin” de către aleși, în vreme ce Constantin Brâncuși vitupera „diștepții care produc camelotă”, ieșiți din păguboasele aranjamente de culise.
Soluțiile sunt explicite și la autori de azi. Doar că și autorii din trecut, și cei de azi ar trebui citiți, discutați și aplicați. O mai mare reactivitate, în sens bun, la constatări, explicații, propuneri, proiecte ar fi extrem de benefică.
Am în minte, desigur, și reperele gândirii universale, care stau pe o experiență prin forța lucrurilor mai bogată (amănunte în A. Marga, Soarta democrației, 2022). Mă gândesc la temeinicele analize ale unor democrați care și-au asumat înțelegerea până la capăt a democrației - în primul rând, la Raymond Boudon, cu apărarea „bunului simț (le sens commun)” drept corectiv la relativismele timpului, la Norberto Bobbio, cu pledoaria pentru respectarea strictă a drepturilor omului, la Pierre Mannent și Sergio Romano, cu insistența lor asupra recuplării democrației cu suveranitatea și statul național.
Mă gândesc însă și la abordări cuprinzătoare, care reactualizează sensul adânc al democrației. Prima este a lui John Rawls (Theory of Justice, 1971), care a legat justiția de „situația de bază” a egalității oamenilor în democrație și de distribuirea egală a șanselor de manifestare. A doua abordare este a lui Jürgen Habermas (Theorie des kommunikativen Handelns, 1981), care a reinserat democrația în cultura civică și a reconstruit-o pe baza comunicării ce-și asumă egalitatea șanselor la argumentare în viața publică.
Din ambele au rezultat nenumărate soluții pentru democrații de azi. Aș menționa doar una: simetria libertăților și responsabilității, a datoriilor și obligațiilor într-un stat democratic.
Unii vor și la noi stat „puternic”, crezând că prin disciplinare se rezolvă problemele. Aceștia nu înțeleg că stat puternic este statul cu democrație, la propriu, scutită de malformări. Alții își imaginează că partidul propriu ar fi unicul salvator al națiunii. Ei nu înțeleg că, în democrație, partidul nu se substituie statului. Destui așteaptă minuni în viața comunității stând cu brațele încrucișate. Altă eroare, sub alt chip!
În condițiile pe care le-am descris cu diverse prilejuri și valorificând fondul cultural amintit, sunt de părere că doar o viguroasă mișcare cetățenească poate reintroduce idei și energii noi în organismul democrației și în viața statului, de care depinde, totuși, viața fiecărui cetățean. „România cetățenilor” a fost una dintre inițiativele în consecință. Pot fi luate, firește, multe alte inițiative similare, căci cu ceea ce fac cetățenii începe soluția. Chestiunea practică este ca ei să se exprime și să-și promoveze interesele.
Numai că o asemenea soluție, deloc birocratică, cere energii pentru informare și pentru dezbatere. Există răbdarea informării proprii și a celuilalt? Este răbdare de a dezbate pentru a croi și a face convingătoare soluția? Azi se acceptă prea puțin că o construcție durează și trebuie urmărită cu consecvență.
Între timp, în România acestor zile, două maladii s-au maturizat însă până la explozie și au dus la decizia din martie a președinților social-democrat și liberal. Aceștia s-au arătat înclinați spre alegeri oricum, doar să fie cât mai repede. Comasarea alegerilor diferite tematic a câștigat apoi adepți, cu deviza dăunătoare pentru o democrație la propriu: „să nu fie multe chemări la urne”. O deviză ce devalorizează principial nu doar participarea la vot, ci și informarea și dezbaterea prealabilă a situațiilor de către cetățeni!
Un democrat englez a creat un curent observând alunecarea democrației în „postdemocrație”. „Conceptul desemnează o comunitate în care are loc ceva de genul alegerilor, ca și înainte. Alegerile, care pot să ducă la situația în care unele guverne sunt constrânse să plece, în care, în orice caz, team-uri concurente de experți în relații publice controlează excesiv dezbaterile publice în campaniile electorale, încât acestea devin un spectacol, în care se discută doar anumite probleme, alese în prealabil de experți. Majoritatea cetățenilor joacă în această situație un rol pasiv, în tăcere, chiar apatic, reacționând doar la semnalele ce li se transmit. În umbra acestei înscenări politice, politică se face efectiv în spatele ușilor închise și ea reprezintă, înainte de orice, interese economice” (Colin Crouch, Postdemocratie, 2008). În vreme ce instituțiile democratice rămân, formal, intacte, „postdemocrația” închide democrația într-o formă care mărește distanța dintre principii și realitate și o retrimite la începuturi.
Cu comasarea de alegeri tematic diferite și cu mutarea datelor lor, pentru a servi carierele ridicole în rezultate ale unor inși și grupuri, și cu celelalte măsuri, în România ne-am întoarce, sub anumite aspecte, la începuturi. Poate chiar dincolo de începuturi, la un fel de „predemocrație”!
Desigur, sunt în continuare alegeri, ceea ce, istoricește, este un fapt pozitiv, cu implicații benefice. Dar ce fel de alegeri? Iată câteva fapte care ar trebui să dea de gândit.
O țară cu o democrație care se respectă nu organizează toate alegerile în același an. Ar fi fost cazul să se învețe și de către decidenții de la noi din experiența americană a formării Congresului prin alegeri în ani diferiți. Intuiția părinților fondatori ai SUA, că trebuie lăsat electoratului să-și exprime votul prin care controlează la intervale dese corpul legiuitor, se dovedește corectă.
Alegerile sunt viciate azi de la început de stigmatizări propagandistice. Se spune că acestea vin acum de la Bruxelles. În orice caz, vocabulele „extremism” și „antieuropenism” sunt inflaționare în aceste săptămâni. Ele sunt întreținute cu aplomb prostesc nu doar de propagande de partid, ci deja de aparatul de stat.
Că unii cetățeni vor o altă politică decât cea care se duce în fapt, este dreptul lor inalienabil. Dar ei nu sunt „extremiști” din acest motiv. Extremism este atunci când cineva vrea schimbarea reglementărilor legale nu în interes public, ci pentru propriul partid sau grup.
Ca să fie cât mai limpede, declarația lui Hitler la tribunalul din Berlin (1930) este prototipică: „Constituția prescrie numai terenul luptei, dar nu și scopul. Noi pătrundem în organizările legale și vom face în acest fel din partidul nostru factorul hotărâtor. Din momentul în care posedăm drepturi potrivit constituției, vom turna statul în forma pe care noi o considerăm corectă” (Der Aufstieg der NSDAP in Augenzeugenberichten, 1974, p. 332). Asemenea declarație ține de extremism, căci nimeni și nimic nu dă dreptul cuiva la schimbarea legislației din motive străine de funcționarea în interes public a statului.
Desigur că, în diferite țări europene, sunt azi categorii (agricultori, mici producători, intelectuali lucizi și responsabili etc.) și partide care se pronunță pentru schimbarea politicii bruxelleze. Aceasta nu le rezolvă problemele, este eronată în multe privințe și vulnerabilizează Uniunea Europeană. Dar aceste mișcări nu propun înlocuirea democrației și nu țin de „extremism”. Și lor este cazul ca cei care se autodeclară „democrați” să le prezinte rezolvări, nu malformarea alegerilor.
Multe categorii și cercuri se pronunță în Europa unită pentru schimbarea politicii privind agricultura, energia, forța de muncă, competitivitatea, politica externă, mediul. Dar aceste categorii și cercuri propun schimbarea de decizii și decidenți, nu ieșirea din Uniunea Europeană. Ele nu sunt „antieuropene”. S-a ajuns însă ca ele să fie stigmatizate tocmai de inși care se bat cu pumnul în piept cât de „proeuropeni” ar fi, după ce s-au opus reformelor de europenizare și au slăbit deja, prin amatorism, Europa, creându-i handicapuri.
Vicierea alegerilor din 2024 constă și în aceea că două partide care guvernează se unesc, fără consultarea altor forțe din societate, pentru a se favoriza la alegeri. Este dreptul partidelor să se unească, dar nimeni nu le dă dreptul să se substituie statului. Iar statul democratic este compus nu doar din guvernanți, ci și din opozanți, care trebuie de asemenea consultați când se organizează alegeri. În definitiv, statul este al cetățenilor, nu al partidelor.
Nu mai insist asupra faptului că și comasarea și mutarea datei alegerilor s-ar face în România actuală cu prea puțin timp înainte de alegeri. Nicio țară nu a procedat în acest fel. Nu mai insist nici asupra evidenței că aceste alegeri sunt viciate oricum de nivelul încă insuficient al informării populației și al dezbaterilor.
Tertipurile electorale, oricine le practică, nu lasă democrația neatinsă. Ele pot duce un stat înapoi, undeva chiar la predemocrație.
Postdemocrația, pe care o semnalează analize de astăzi, este acel sistem care cultivă alegerile libere, dar le pune sub controlul unor „tehnologi ai alegerilor”, încât din alegeri rezultă în mare aceeași politică. Predemocrația, care a devenit tentația unor regimuri actuale, este acel sistem în care au loc alegeri, dar ele se malformează prin organizări și limitarea informării și a dezbaterii cetățenilor, încât să fie favorizați cei care au apucat să pună mâna pe decizii.
Atât postdemocrația, cât și predemocrația privatizează fraudulos ceva din ceea ce ține de interesul public: deschiderea organizărilor și deciziilor spre conștiința și voința cetățenilor. Astfel că răspunsul la întrebarea privind direcția în care ne îndreptăm cu alegerile din 2024 este acela că, dacă adepții democrației se respectă, atunci ei au de luat distanță netă și de una și de cealaltă.