România chiar a fost grânarul Europei, dar numai până la reforma agrară din 1921. Gh.M. Dobrovici menționează în „Istoricul Desvoltării Economice și Financiare a României - 1823-1933” că „producția calitativă și cantitativă nu mai e aceea de sub marea proprietate, desfacerea produselor agricole și în special a grâului nu mai e aurul dinainte de război”.
După promulgarea legii reformei agrare, pe 17 iulie 1921, au fost expropriate 6 milioane de hectare dintr-un total de 8 de la marii moșieri cu proprietăţi de peste 100 de hectare și s-au împroprietărit veteranii de război.
Dobrovici precizează că trei milioane de cultivatori - 80% - au devenit proprietari pe suprafețe de până la 5 hectare, ceea ce explică „lacunele reformei agrare, ale cărei scopuri sociale au făcut să se neglijeze cu totul rațiunile economice”.
Înainte, ora exactă se dădea la bursele de mărfuri de la Brăila și Chicago. Însă liderul Partidului Naţional Liberal, I.I.C. Brătianu, a preferat să fărâmițeze fondul funciar pentru a elimina concurența politică a dreptei, Partidul Conservator al lui P.P. Carp și din acel moment România nu a mai fost grânarul Europei.
Pentru îndeplinirea „actului social”, statul s-a obligat să achite proprietarilor expropriați valoarea terenurilor cu prețul stabilit de instanțele judecătoreşti, prin intermediul unor titluri de credit.
Proprietarii au primit titluri la Renta amortibilă 5% - 1922, scadentă în 50 de ani. Mănăstirile şi școlile au beneficiat de titluri la Renta perpetuă 1922.
Din păcate, pe 1 mai 1947, guvernul dr. Petru Groza a trecut prin Parlament o lege prin care se chemau la plată în două luni cele mai multe obligațiuni suverane, printre care și renta amortibilă din 1922.
Cei care au ridicat banii au căzut victime stabilizării monetare din august 1947. Dar nici cei care n-au reacționat la primul apel al guvernului prosovietic n-au fost mai norocoși. Pe 7 iulie 1948, s-a emis o lege prin care se răscumpărau - într-un an - nu doar rentele amortibile, ci și cele perpetue, în afara termenului ele fiind „făcute venit la Tezaur”. După primirea banilor din răscumpărare a venit cea de-a doua stabilizare, din 1952.
Recapitulăm. Împrumutul Împroprietăririi 5% din 1922 - rentă amortibilă avea scadență după jumătate de secol, la începutul anilor ’70. Dar guvernele instalate de Moscova i-au deposedat abuziv pe foștii moșieri ori pe urmașii lor de resursele pe care trebuiau să le primească la jumătatea perioadei până la scadență, aceștia rămânând, practic, și fără bani, și fără proprietăți.
În plus, mulți dintre ei au înfundat pușcăriile comuniste pentru vina de a fi „elemente burghezo-moșierești”, deși după reforma agrară „liberală” din 1921, cea mai radicală din regiune, România n-a mai fost o țară de latifundiari.
S-ar părea că între modelul penelist „Prin noi înșine” și cel fesenist „Nu ne vindem țara” n-ar fi o mare diferență. Cu riscul ca în lipsa „Porţilor deschise” protecționismul să ne lipsească de capitaluri, care alimentează productivitatea și bunăstarea.