Islamul susține că Dumnezeu a trimis, de-a lungul istoriei, profeți pentru a îndruma omenirea către credință, dreptate și monoteism. Mulți dintre acești profeți sunt comuni cu cei din tradiția biblică, însă numele lor apar în formă arabă. Astfel, Adam rămâne Adam, dar Noe devine Nuh, Avraam este numit Ibrahim, Moise este Musa, Ioan Botezătorul apare ca Yahya, iar Iisus ca Isa. Coranul îi prezintă pe toți drept mesageri ai lui Dumnezeu, fiecare având un rol specific într-o istorie spirituală ce se întinde de la începuturile omenirii până la profetul Muhammad.
De la Adam la Nuh: începuturile umanității
Coranul îl descrie pe Adam ca pe primul om și primul profet, înzestrat cu cunoaștere și responsabilitate asupra lumii. Adam și soția sa trăiesc inițial într-o grădină paradisiacă, însă, după ce încalcă porunca divină, ajung pe pământ. În tradiția islamică, acest moment nu reprezintă o vină transmisă întregii omeniri, ci mai degrabă o lecție despre slăbiciunea umană și despre posibilitatea iertării, atunci când omul se întoarce către Dumnezeu.
La câteva generații după Adam apare profetul Nuh, cunoscut în Biblie ca Noe. În Coran, Nuh este prezentat ca un predicator care își avertizează poporul, timp de mulți ani, să renunțe la idolatrie și să se întoarcă la credința în Dumnezeu. Majoritatea oamenilor îl resping, iar în cele din urmă are loc marele potop. Dumnezeu îi salvează pe Nuh și pe cei care cred în mesajul său, urcându-i într-o arcă. Povestea lui Nuh este prezentată ca o lecție despre răbdare, credință și consecințele refuzului de a asculta mesajul divin.
Ibrahim și moștenirea monoteismului
Un alt profet important este Ibrahim, cunoscut în Biblie ca Avraam. În Coran, Ibrahim este descris ca un om care caută adevărul și respinge idolii poporului său. El ajunge la convingerea că există un singur Dumnezeu și devine un simbol al monoteismului. Ibrahim este prezentat ca un model de credință și supunere față de Dumnezeu. Tradiția islamică spune că el și fiul său, Ismail, ridică Kaaba din Mecca, locul care devine centrul spiritual al pelerinajului islamic.
În tradiția biblică este menționat și un alt fiu al lui Avraam, Isaac, fratele lui Ismail, care apare în Vechiul Testament ca unul dintre patriarhii importanți ai poporului israelit. În această tradiție, linia principală a patriarhilor continuă prin Isaac, în timp ce, în tradiția islamică, Ismail este văzut ca strămoșul arabilor.
Potrivit relatării biblice, Ismail este fiul lui Avraam și al lui Hagar (Hājar, în tradiția islamică), slujitoarea egipteană a Sarei, în timp ce Isaac este fiul lui Avraam și al Sarei (inițial Sarai, nume schimbat de Dumnezeu, conform Geneza 17:15).
Musa, profetul cel mai des menționat în Coran
Dintre toți profeții menționați în Coran, Musa, adică Moise din Biblie, este cel mai des amintit. Povestea lui Musa este una dintre cele mai detaliate din Coran. El este trimis de Dumnezeu să-l confrunte pe faraon și să-i elibereze pe israeliți din robia Egiptului. Coranul vorbește despre semnele și minunile pe care Musa le primește de la Dumnezeu, precum și despre revelația primită pe munte. Povestea sa subliniază ideea că Dumnezeu îi sprijină pe cei oprimați și îi pedepsește pe cei care conduc cu aroganță și nedreptate.
În perioada apropiată de nașterea lui Iisus apare și Yahya, numele lui Ioan Botezătorul în Coran. Yahya este fiul profetului Zakariya (Zaharia). Coranul îl descrie ca pe un om drept, devotat lui Dumnezeu și înzestrat cu înțelepciune încă din tinerețe. Yahya este văzut ca un profet pur și sincer, un model de credință și moralitate.
Isa: profet al purității și al miracolului
Isa, numele lui Iisus în Coran, este unul dintre cei mai importanți profeți ai islamului. Coranul spune că Isa se naște în mod miraculos din Maryam (Maria), fără intervenția unui tată, iar acest lucru este considerat un semn al puterii lui Dumnezeu. Isa săvârșește minuni, vindecă bolnavi și transmite un mesaj spiritual poporului său. În islam, Isa este respectat ca un mare profet și Mesia, însă nu este considerat Fiul lui Dumnezeu. Coranul spune că Dumnezeu îl ridică la cer, iar el rămâne o figură importantă în tradiția islamică.
Toți acești profeți - Adam, Nuh (Noe), Ibrahim (Avraam), Musa (Moise), Yahya (Ioan Botezătorul) și Isa (Iisus) - sunt prezentați în Coran ca parte a aceleiași istorii a revelației divine. Mesajul lor este, în esență, același: credința într-un singur Dumnezeu și trăirea unei vieți drepte. Prin aceste relatări, Coranul creează o legătură între tradiția islamică și cea biblică, arătând că multe dintre figurile importante ale credinței sunt comune celor două religii.
Unii cercetători ai istoriei religiilor observă că multe dintre aceste personaje și narațiuni apar mai devreme în tradiția biblică ebraică, cunoscută drept Vechiul Testament. Din perspectivă istorică, acest text este mai vechi decât Noul Testament și decât Coranul, iar numeroase figuri religioase menționate în Coran sunt deja prezente în aceste scrieri mai timpurii.
O tradiție veche, o influență durabilă
Din acest motiv, unii istorici consideră că tradiția religioasă a Vechiului Testament are o influență importantă asupra formării ulterioare a tradițiilor din care fac parte creștinismul și islamul. Totuși, această observație este de natură istorică și academică. Din punct de vedere religios, fiecare dintre aceste credințe consideră că inspirația ultimă a textelor sacre vine de la Dumnezeu și că mesajul transmis prin profeți face parte dintr-o revelație divină care se desfășoară de-a lungul istoriei.
În islam, Coranul spune că Dumnezeu trimite mai multe revelații de-a lungul istoriei. Printre acestea se numără Tawrat, adică legea dată lui Moise, și Injil, mesajul transmis prin Iisus. Tradiția islamică afirmă însă că, de-a lungul timpului, aceste texte sunt modificate sau interpretate greșit de oameni. Din acest motiv, islamul consideră că Coranul reprezintă revelația finală și corectivă, menită să reafirme și să clarifice mesajul monoteist transmis anterior prin profeți.
Goethe și fascinația pentru Vechiul Testament
Interesul pentru Vechiul Testament nu există doar în cadrul tradițiilor religioase, ci și în cultura europeană. De pildă, scriitorul german Johann Wolfgang von Goethe privește cu o anumită rezervă educația religioasă primită în tinerețe. El consideră că aceasta are o „moralitate uscată”, afirmând că un discurs cu adevărat înțelept îi face pe oameni să reflecteze.
Această experiență îl determină să manifeste uneori o atitudine critică față de instituția Bisericii, aspect vizibil chiar și în disertația juridică pe care o susține în vara anului 1771. În schimb, imaginația și interesul său intelectual sunt puternic stimulate de Vechiul Testament, mai ales de narațiunile despre patriarhi precum Avraam, Isaac sau Iacob, care i se par pline de forță narativă și de semnificație umană.