Am avut prim-ministru care ne vedea a cincea economie UE, când noi eram ca acum, sudați de Bulgaria. Păi, nu exista ministru al Transporturilor care să nu ne promită TGV. Era în fișa postului, nu trecea de comisiile parlamentare dacă n-o zicea și p-asta.
S-a ajuns la capodopere ale promisiunilor, ca aia de acum șapte ani, când au promis Bruxelles-ului că vor face 3.000 de kilometri de autostradă. La anul ar trebui să fie gata. Promisiuni legendare, euforice, ca după o noapte în club cu irlandezul care a vrut să se cazeze la Casa Poporului.
Pana de promisiuni cade cum nu se poate mai prost. Exact când se scumpește tot, din canalizare până la lustra din casă. Când ai daună totală în buzunare și dacă stai, și dacă mergi cu mașina. Când îți dau suta la salariul minim, ca să-ți ia mia pe gunoi, pe doctor, pe acciză.
Ne-au luat și satisfacția asta. Până acum, măcar ne lăsau impresia că se bat pe noi, că sunt la concursul Am bucurat 18.000.000 de alegători români.
Pierderea gustului pentru promisiuni prevestește o formă mutantă, un omicron politic. Acum, e de așteptat să ne anunțe catastrofe și chiar să se țină de ele.