Este o modă ca toată lumea să dorească o testare a organismului cu perfecţionatul, dar costisitorul RMN. Sau cel puţin cu tomograful computerizat. Lumea trebuie să ştie că vechile metode, radiografia şi EKG-ul, nu sunt demodate, s-au perfecţionat şi ele.
Medicii pneumologi continuă să se bazeze pe radiografie. Pe poza făcută acum cu aparate de radiografie se pot sesiza neregulile apărute în sistemul plămânilor. Pe fotografia făcută de radiografie se descoperă orice pată, posibile formaţiuni tumorale sau sechele ale unor vechi boli pulmonare, se observă apa la plămân, TBC-ul, dar şi pleurezia alăturată pneumoniei agravate. Prima investigaţie la un traumatism este radiografia, care pune în evidenţă o fractură. Tot radiografia semnalează că s-a depus calus, os nou pe ruptura la oase şi se poate tăia ghipsul, se dă liber la păşirea fără cârje. Am dat două exemple, dar radiografia a trecut în planul doi în investigarea sistemului digestiv, se apelează la endoscopie, suportată bine cu o uşoară anestezie.
O neîncredere s-a aşezat la unii şi peste electrocardiogramă, considerând că e un test pe inimă desuet. Eroare, stabilirea unui diagnostic în suferinţele cardiace se face printr-un set de teste, ecografie la inimă, înregistrarea cordului în stare de efort, prin discuţia dintre medic şi pacient în care acesta să-i detaileze cardiologului semenele suferinţei, de la oboseală la derapajele de ritm. Însă şi electrocardiograma a rămas în acest mănunchi de investigaţii obligatorii.
O testare importantă pentru inimă şi vase presupune şi montarea acelui holter, un aparat ataşat pacientului pentru două zile, ca să înregistreze tot timpul parametri cum ar fi tensiunea arterială, pulsul, etc.