Centru Capitalei înseamnă praf, trafic blocat și înjurături. Codul de caniculă a fost dat, lumea se uită la tramvaiul blocat pe pod, la Mărășești, care zace prins în adunătura de mașini. Din interiorul scorojit al STB-ului poți să admiri râul: o Dâmboviță care curge cu resturi și murdară. Deasupra, pe pod, istoria este în ochii fiecăruia – vechii stâlpi de iluminat sunt ca răniți după front. Au burta spartă: caseta electrică e ruptă, iar mațele – firele de alimentare, se scurg pe caldarâmul jegos. În tramvai duhoarea seamănă cu mirosul de Grădină Zoologică în plină arșiță, atunci când blănurile mustesc de transpirație. „Put rău?”, șoptește o doamnă către soțul ei. Domnul nu știe dacă respectiva consoartă emană vreun miros ori nu. În vagon izul e unul ca de stricat, greu, cât să binecuvânteze lumea adierea ușilor deschise în stație. Vatmanul nu are ce spune: „Lumea n-are apă, domnule! Juma’ de București nu se spală. Ce să le ceri?”. „Ar putea să se dea cu parfum”, comentează o bașoaldă cu subțioarele trăsnite de umed – „aici e vorba de educație! De ce să-l înjurăm pe Nicușor?”. Oamenii dau din umeri, unul zice încet: „Las’, că mai sunt doi ani! Ne-a păcălit, îl păcălim”. Vagonul se oprește brusc. Un pieton trece ca un fluture, razant cu tamponul de era să-l facă fărâme. Nu e de la neatenția vatmanului; „zebra” s-a șters cam de mult.
Acum ceva timp, însuși primarul Dan alerga prin virtual cu știrea că a reparat, a refăcut toate marcajele rutiere. Ba, omul său de la Administrația Străzilor bubuia public cu informații cum că „rutierele” s-au revopsit. Inclusiv în zona în care „zebra” ștearsă era să producă belea mare.
Din cuptorul vagonului, zăduful de afară e acceptabil. Cât timp nu este praf. Iar praf există cât să amprenteze gulerul de cămașă. Doar muștelor verzi și celorlalte gângănii zburătoare care și ciupesc nu le pasă.
De la Cimitire la Unirii
Piața Unirii este locul central al urbei. Un loc cu metamorfoză: fântânile mult hulite ale lui Firea sunt, acum, iubite. Protestatarii care, odinioară, îi numeau „țărani” pe cei care veneau să vadă spectacolele fântânilor sunt, acum, duminică de duminică prezenți să bată geamparaua pe muzica din boxele montate de Apa Nova. Primarul Capitalei nu are legătură cu show-ul de la fântâni; este răspunzător pentru ce există în jur. Iar în apropiere este un parc – al Unirii. Ieri, locul arăta rustic, ca un izlaz al unei comune de Bărăgan.
Ciulini, plante moarte, ofilitură. Și ruguri de gunoaie. Aici, trei PET-uri și un plastic; colo duzină de ambalaje și hârtie pătată maro. Câteodată galben, după intestinul ăluia de a folosit boschetul. Ca niște cicatrici, poteci largi cu pământ bătătorit taie fostul verde al parcului. O mașină de Călărași e parcată în mijloc. E a unuia de trece cu mașina de tuns iarbă pe mijlocul bătăturii. Omul e de la „Cimitire”, adus la „Parcuri”, „că a făcut Nicușor Dan reduceri de personal”. Mașina e proprietate personală, nu există altă variantă cu ce să care sculele din marginea Bucureștiului până în parcul de la Unirii. „E rău. Eu sunt liberal. Dar ca ăsta de e primar nu am văzut. Și-a bătut joc de oameni”, se aruncă omul. Zice că nu îi e frică să apară în ziar, preferă să fie șomer decât să mai lucreze pentru un impostor. Pe urmă, își aruncă motocositoarea în spatele mașinii: „De ce e atât de mult gunoi aici? Cum dracu’ să nu fie? Păi aici vine doar o femeie să adune toată nenorocirea asta. Atât a mai rămas: o femeie!”
Vizavi de mizeria din parc, autobuze vechi, Mercedes, se aliniază în stația STB. Doar unul are capota închisă. Restul bolborosesc încet, de căldură. Stația e goală, dar călători sunt. Ascunși în umbra unor copacilor mai vechi.
Stațiile sunt niște pereți murdari, răpciugoși, ce poartă găuri pe post de paravane de sticlă. Mai încolo, tabloul e de margine de Orient: o precupeață și-a etalat nimicurile de vânzare. Pe podul de la Unirii, cel cu risc de prăbușire.
Inconștiență! Otravă lângă copii
Curtea de Apel e vestită în rândul comunității ce-l susține pe Nicușor Dan. Aici, în apropiere, a fost o casă unde se țineau întâlniri conspirative împotriva fanarioților. Acum nu mai sunt decât bădălău și un parcagiu. Mai departe, numărul parcagiilor crește: „Să-mi bag ....în mă-ta! Lasă că te întorci, să vezi ce îți crestez io cauciocu’ ”, e nemulțumit de sumă unul dintre ei. Parcagiii se dedau la rele de mai fiecare dată. Vizavi e sediul Poliției Locale a Municipiului București, nu e bai mare, nimeni nu e deranjat. Nici măcar „cuibul” – o fostă centrală termică ce se scurge în pământ de ruptă ce e, unde-și fac veacul șuții și parcagiii de joasă speță. Mirosul e precum locul: urât și greu.
Văpaia vine din dreapta sediului luxos cu aparate mari de aer conditionat al Poliției Locale din subordinea lui Nicușor Dan. E din parcul Izvor, unde plantele s-au dus demult spre a se transforma în fire de nimic. Galbenul ars al rigolei e punctat cu negru. Inconștiență! În apropierea locurilor de joacă și lipite de alei, stau la soare cutii pe care scrie „Toxic! Do not touch!”. Sunt capcane cu otravă pentru șobolani. La nici cinci metri de una niște mogâldețe de copii cântă: „Mulți ani trăiască!”. Tonul subțire trece prin veșted și capcanele cu cap de mort și se oprește într-un camion. Parcat pe fosta iarbă, pe post de generator de scenă. Harabaua e un nimic: parcul a fost închis pe bucăți cu bandă reflectorizantă, boxele sunt pregătite să bubuie. Contrar celor exprimate chiar de Nicușor Dan în campania electorală privind protecția mediului și protecția fonică.
Cișmigiu, acolo unde lacul pute a piele jupuită
Grădina Cișmigiu este un punct important al Bucureștilor. Unul încărcat de istorie și, acum, de găinaț. Atât de mult, că a trebuit să vină Autoritatea Națională de Protecție a Consumatorilor (ANPC) să închidă părți din parc. La un loc de joacă, avertismentul ANPC e dublat de o filă pe care cineva a scris la calculator: „Acest loc de joacă este închis (...) ALPAB nu își asumă răspunderea pentru eventualele accidente ce pot avea loc. Mulțumim pentru înțelegere!”. Instituția coordonată de Nicușor Dan, practic, admite neregulile și tot ce poate face este să lipească foi A4. Fără vreo reparație, fără vreo curățenie!
Când privești, însă, locul înțelegi strategia defensivă a lui „Nicu strică tot”: găinațul păsăretului se ridică la nivelul branțului. E mult, în grămadă sau covor, și emană un iz acru de stârpește polipul nazal. „Erau unii de făceau studii pe miliarde cum să alunge păsările astea de aici”, se enervează unul care s-a pus la bere în dosul „izvorului lui Eminescu”, secat și urât. Adevărat, un grup de susținători ai actualului edil a primit sume de la buget pentru studiul ciorilor. Până acum nu se văd rezultate, se văd, însă, pene negre împrăștiate lung. Chiar până la podul stricat, pentru care lacul a fost secat.
Metodologia lui Nicușor Dan a fost impresionantă, așa cum înjură unii trecători: a secat lacul, a pus bandă de delimitare pe ruptura de pod, a adus materiale pe care le-a aruncat pe fundul albiei și...asta e tot. Așa a rămas podul nerefăcut, iar nămolul-clisă duhnește a mlaștină. „Poate că e eco, poate că vrea să ne aducă aminte că aici a fost mlaștină de tăbăcari unde se spălau pieile jupuite”, își aduce aminte un bătrân. Adevărul nu e cunoscut, se știe doar că, din mizerie, bucăți din materialele de construcție au dispărut.
Pavaj de centru ca bubele coapte
În arșița Bucureștiului, centrele necesare în special bătrânilor, cele anticaniculă, nu se văd. Se vede bine mahalaua Blănariului cu dărâmăturile a ceea ce au fost case istorice. Totuși, e periculos să privești în sus, la cum se prăbușește istoria: îți poți rupe gâtul când cazi între două pietre ieșite din caldarâm. Calea Lipscaniului a devenit una în care pavajul seamănă cu bube rupte. Printre ele a crescut iarbă, iar fire de copăcei se ițesc prin pereții vechi, alăturați. Unele case au fost reparate înainte de mandatul lui Dan, dar acum stau pleoștite de soare printre pânzele sfâșiate pe care actualul edil nu a dispus a fi coborâte.
Aici, mirosul de mucegai se rotește în armonie cu acrul ciorbei de burtă de la tavernele cu fete goale în geam. Doi locali plictisiți caută să-și facă norma la amenzi fără să vadă boschetarul ce s-a pripășit spre somn în fosta biserică de a ars prin 1700. Dalele scârțâie a pagubă, precum Bucureștiul, din acoperișul unei case se scurge firișor de cărămidă mâncată de vreme. Plantele s-au ofilit și mor. De departe se aude un clopot ca la priveghiul unuia sărac. Cuvintele unui boschetar sunt un fel de pomenire, ca de „ultim drum”: „Bucureștiul nu-i urât. Doar e jegos”.