Moment de cotitură în literatura fantasy, seria Witcher i-a adus autorului, polonezul Andrej Sapkowski, recunoașterea internațională. Dar să nu mai prelungim suspansul, să facem mai bine loc fragmentului promis, din volumul inaugural, în traducerea distinsei Anca Irina Ionescu.
...
Regatul Kaedwen era vestit în întreaga lume locuită pentru vremea sa rece și capricioasă. Închis la nord de bariera Munților Dragonului, iar la est de masivul puternic al Munților Albaștri. Țara era traversată de fronturi imprevizibile și frecvente de mase largi de aer, ceea ce avea drept rezultat ierni lungi și reci, primăveri reci și scurte, veri ploioase și scurte. În ceea ce privește toamna, aceasta varia: uneori era însorită, caldă și plăcută, alteori nu era deloc.
Acum, în luna martie, pe care elfii o numeau „Birke“, zăpada încă mai zăcea pe alocuri în râpe și șanțuri, se întindea în pete albe peste golurile de pe pășunile de munte. Bucăți de gheață îngălbenită încă mai acopereau unele bălți și șanțuri cu o peliculă gălbuie. Soarele părea că strălucește, dar când sufla vântul dinspre munți biciuia mai rău decât gerul din ianuarie.
Geralt plecase din Kaer Morhen cu o zi înainte de echinocțiu. Acesta era obiceiul vânătorilor. Se știa că monștrii sunt cât se poate de hămesiți după trecerea iernii și devin foarte agresivi, așa încât oamenii din sate și așezări erau dispuși să scoată bani din buzunar ca să angajeze un vânător chiar dacă își consumaseră toate proviziile și erau, practic, lipsiți de resurse. Dar Geralt nu avusese ocazia să fie angajat. Pentru că se întâmplase ceea ce se întâmplase: abia mersese două zile pe munte, când buf!, apăruseră un sătean și fiica acestuia – tâlharii, cheliosul cu dinții stricați, buf! buf! – și gata. Și nimerise la curtea starostelui Bulava, în satul Neuhold. Iar din acea curte, și apoi de amenințarea unui linșaj din partea războinicilor din turnul de pază al satului, fusese salvat de acest ciudat individ cu părul alb, cu două săbii pe spate și călare pe un cal negru, în urma căruia mergea acum Geralt.
— Propun să călătorim împreună o vreme, a spus ciudatul individ, întorcându-se în șa. Căpitanul Carleton poate încă mai vrea să te spânzure; este clar că dorește s-o facă de foarte mult timp. Nu este atât de prost încât să mă urmărească pe mine, dar tu, călătorind de unul singur, poți fi o pradă ușoară. Așa că, dacă nu te deranjează compania mea…
— În niciun caz! l-a asigurat în grabă Geralt, îndemnându-și iapa roaibă. Aș fi fericit să… Eu sunt…
— Știu cine ești. Părul ți-a albit după mutații? După schimbări? Pierderea pigmentului, ca în cazul meu?
— Da… Dar de unde…
— De unde știu cine ești? Știu deoarece urmăresc ce se întâmplă în fortăreața voastră. Și mi-a ajuns la urechi zvonul că a absolvit acolo un wunderkind pe care îl cheamă Geralt și că este pe cale să pornească la drum.
— Dar Vesemir…
— N-a pomenit niciodată de mine? Numele de Preston Holt nu i-a trecut niciodată prin minte? Să-ți explic: de la un timp, Vesemir și cu mine ne mișcăm pe orbite diferite, ca să zic așa. Dacă înțelegi ce vreau să spun.
Geralt nu prea știa ce este aceea o orbită, dar a încuviințat din cap, făcând o mutră înțeleaptă.
Au mers în tăcere o vreme. Unul lângă altul.
— Așadar, ai pornit la drum de la Kaer Morhen, a spus Preston Holt în cele din urmă. Poate că n-ai avut parte chiar de cel mai bun început, dar așa stau lucrurile la început. Eu, de altfel, n-am de gând să te dojenesc; dimpotrivă, am examinat cadavrul acestui ticălos și tăieturile tale sunt impecabile. Poate inutile, poate necugetate, poate neelegante – dar în esență impecabile.
Au tăcut din nou, urmărind cu privirile cireada de vite și ciobanul care alerga de la o vacă la alta ca să-și încălzească tălpile înghețate în balega proaspătă și caldă de vacă. Probabil că balega îl încălzise doar moderat, dar alergarea îl încinsese bine.
— Mână vacile afară, a remarcat Holt, deși iarba abia răsare din pământ. Este semn că sezonul a început și vei găsi de lucru fără dificultate, Geralt. Satele vor fi în curând dispuse să plătească pentru protecția păstorilor și a vitelor. Să mânăm caii acolo, în tufiș, de-a lungul malului jgheabului.
— Pe care margine?
— A jgheabului. Șanțul ăsta de aici este jgheabul, canalul prin care se scurgea, cândva, apa din mine. Așa, după cum, desigur, știi, ne aflăm într-o parte a regatului Kaedwen numită „Marca de Sus“. Bogăția Mărcii de Sus o constituie minereurile extrase – în special sare, dar și argint, nichel, zinc, plumb, lapis lazuli și altele. Cel puțin așa era odinioară; astăzi, parcă lipsește ceva în cele mai multe mine. Nimic nu durează la nesfârșit.
Geralt n-a comentat.
— Vezi dealul ăla din față? Se numește „Podkurek“, așa figurează pe hărțile oficiale. Și totul pornește de la faptul că, acum o sută de ani, un țăran pe nume Podkurek a dezgropat din întâmplare acolo o bucată de argint de mărimea unei căpățâni mari de varză. Imediat s-a săpat o mină în coasta muntelui. Aici au fost extrase cantități mari de argint și galenă, minereu de plumb. Însă, cu cât minerii săpau mai adânc, cu atât aveau mai multe probleme cu apa. Sunt mai multe jgheaburi ca ăsta de aici – o să le vezi. În cele din urmă, din cauza costurilor mari ale drenării apei, extracția a devenit neprofitabilă. Minerii s-au mutat în alte zone. Au lăsat în urmă un labirint de coridoare și gropi, parțial inundate. Și acum vine partea cea mai interesantă: mina abandonată și inundată a fost ocupată și preluată de cărăbușii rătăcitori. Presupun că știi ce este un tricolici rătăcitor, nu-i așa?
— Tricolicii – a început să turuie Geralt, trăgând aer în piept – sunt niște creaturi mici care seamănă cu maimuțele cu cap de câine. Trăiesc în grupuri, sub pământ, la întuneric. În grupuri sunt periculoși…
— Sunt al naibii de periculoși! i-a întrerupt recitarea Preston Holt. Și sunt destul de des o pacoste pentru minerii amatori care vin să sape în pantele dealului Podkurek, în căutarea argintului care încă se mai găsește pe aici. Oh, și iată o ilustrare a argumentului meu: ceea ce strălucește acolo sunt prelatele de pe căruțe și corturi. Am ajuns direct în tabăra bravilor săpători. Primii din această primăvară.
...
Despre autor
Andrej Sapkowski s-a născut la 21 iunie 1948, în orașul polonez Łódź. A devenit celebru datorită seriei Witcher, un bestseller internațional tradus în peste patruzeci de limbi și vândut în peste douăzeci de milioane de exemplare. Saga care l-a consacrat cuprinde volumele de povestiri Ostatnie życzenie (1993; Ultima dorință, Armada, 2019) – publicată inițial cu titlul Wiedźmin, în 1990 – și Miecz przeznaczenia (1993; Sabia destinului, Armada, 2019), precum și romanele Krew elfów (1994; Sângele elfilor, Armada, 2019), Czas pogardy (1995; Vremea disprețului, Armada, 2019), Chrzest ognia (1996; Botezul focului, Armada, 2019), Wieża jaskółki (1997; Turnul Rândunicii, Armada, 2020), Pani Jeziora (1999; Domnița Lacului, Armada, 2021) și Sezon burz (2013; Anotimpul furtunilor, Armada, 2021). Seria i-a adus lui Sapkowski un premiu World Fantasy: Lifetime Achievement. De un imens succes s-a bucurat și Trilogia husită, o serie de romane istorice cu elemente fantastice: Narrenturm (2002; Turnul Nebunilor, Armada, 2022), Boży bojownicy (2004, Luptătorii lui Dumnezeu, Armada, 2024) și Lux perpetua (2006, Lumina eternă, Armada, 2024).
40 este numărul limbilor în care a fost tradusă deja seria de romane fantasy Witcher.
10 octombrie 2025 este data la care va fi lansată în România prima parte a seriei Witcher – Răscrucea corbilor. În aceeași zi, imprintul Armada lansează și ediția audio a cărții în parteneriat cu AudioTribe.
„Aceasta este o poveste despre cum sunt creați oamenii de legendă și despre prețul pe care aceștia trebuie să-l plătească.”, echipa Nemira
„Lumea lui Sapkowski ne aduce aminte de Pământul de Mijloc al lui Tolkien.”, fantasybookreview.com