Bastiat acceptă faptul că de înlocuirea geamului (șase franci, la acel moment) beneficiază industria sticlei („ce se vede”), dar se opune concluziei că rezultă un profit din asta, fiindcă industria per ansamblu pierde 6 franci, ar fi putut să-i îndrepte spre alte utilizări („ce nu se vede”). Dacă nu ar fi trebuit să schimbe geamul spart, negustorul ar fi putut să-și cumpere o pereche de pantofi, ar fi avut încălțări noi și fereastra intactă.
Bastiat rezumă că „societatea pierde valoarea obiectelor distruse inutil”, ceea ce înseamnă că „distrugerea nu e profit”.
Henry Hazlitt atrage atenția în cartea sa „Economia într-o lecție”, în capitolul „Binefacerile distrugerii” că deși liderii moderni se feresc să afirme că existe avantaje de pe urma acțiunilor mărunte de distrugere, ei spun că războiul ajută la realizarea unor „miracole ale producției”, ca urmare a cererii „acumulate”.
Da numai că dacă ajung să recurgă la exemplul geamului spart, se confundă nevoia cu cererea, atrage atenția Hazlitt. Cu cât mai multe distrugeri provocă războiul, cu atât mai mult sărăcesc oamenii și au mai mari necesități postbelice. Problema este însă că nevoia nu înseamnă cerere. Cererea economică efectivă presupune nu doar o necesitate, ci și o putere de cumpărare corespunzătoare. Nevoile Indiei sunt incomparabil mai mari decât ale Americii. Însă puterea sa de cumpărare și, prin urmare, „noile afaceri” care ar putea fi impulsionate de această „cerere” sunt incomparabil mai mici.
Iar dacă depășim acest punct, sunt șanse să cădem în altă greșeală, subliniază Hazlitt. Cei care promovează eroarea geamului spart se gândesc la „puterea de cumpărare” doar în termeni monetari. Să spunem că tipărirea banilor reprezintă cea mai mare industrie din lume - dacă producția este măsurată în termeni monetari. Dar cu cât se produc mai mulți bani în acest fel cu atât mai mică va fi valoarea unei unități monetare date. Această valoare în descreștere se reflectă în prețurile în creștere ale mărfurilor. Dar cum cei mai mulți oameni s-au obișnuit atât de mult să-și măsoare averea și venitul în termeni monetari, aceștia consideră că, pe măsură ce masa monetară crește, o duc mai bine, în pofida faptului că dacă unitatea de măsură ar fi bunurile, s-ar putea ca ei să aibă de fapt și să cumpere mai puțin. Cele mai multe dintre rezultatele economice „bune” pe care oamenii le atribuiau la momentul respectiv celui de-Al Doilea Război Mondial se datorau de fapt inflației din perioada războiului. Ar fi putut fi determinate, la fel de bine, și așa s-a și întâmplat, de o inflație asemănătoare în timp de pace, punctează Hazlitt.
Există totuși o jumătate de adevăr în această eroare a cererii „cu acoperire”, la fel cum era și în cazul celei a geamului spart. Acesta din urmă a dat, într-adevăr, mai mult de lucru geamgiului. Distrugerile războiului au dat de lucru producătorilor anumitor bunuri. Distrugerea caselor și orașelor a furnizat, într-adevăr, mai mult de lucru în construcții. Incapacitatea de a produce automobile, radiouri și frigidere în timpul războiului a determinat o cerere postbelică cumulată pentru aceste produse particulare.
Totuși, nimănui nu i-ar conveni să i se distrugă proprietatea, fie pe timp de pace, fie pe timp de război. Ceea ce dăunează și e dezastruos pentru o persoană trebuie să fie la fel de dăunător și de dezastruos pentru națiune în ansamblu, observă Hazlitt.
Multe dintre erorile cele mai des întâlnite în raționamentele economice sunt provocate de tendința, observată în special în prezent, de a folosi termeni abstracți - colectivitate, națiune - și de ignorare a persoanelor care le compun și le conferă semnificație. Nimeni nu poate crede că distrugerile războiului au reprezentat un avantaj economic dacă se gândește mai întâi la toți cei a căror proprietate a fost distrusă.
Cei care consideră că distrugerile războiului duc la creșterea „cererii” totale uită că cererea și oferta sunt fațete ale aceleiași monede. Reprezintă același lucru, dar privit din direcții diferite. Oferta creează cererea întrucât la origine ea reprezintă o cerere. Bunurile pe care oamenii le produc reprezintă de fapt tot ceea ce ei pot să ofere în schimbul bunurilor pe care le doresc.
John Stuart Mill și alți clasici au întrezărit realitățile dincolo de „paravanul monetar”, până într-acolo încât i-au depășit pe mulți dintre criticii lor actuali care sunt, evident, dezorientați de folosirea banilor ca mijloc de schimb. Inflația - adică emisiunea de bani suplimentari cu consecința creșterii salariilor și a prețurilor - poate părea o acțiune prin care se creează o cerere suplimentară. Nu însă dacă ne referim la producția și schimbul concret de bunuri reale.
Ar trebui să se înțeleagă clar faptul că puterea de cumpărare reală se diminuează în aceeași măsură în care se reduce capacitatea productivă. N-ar trebui să ne păcălească sau să ne pună în încurcătură creșterea prețurilor sau a „venitului național”, în termeni monetari, ca manifestări ale inflației.
Este adevărat că ar putea apărea factori compensatori. Descoperirile și progresele tehnologice din timpul războiului pot, de exemplu, să ducă la creșterea productivității individuale sau naționale într-o oarecare măsură și s-ar putea, în cele din urmă, să se înregistreze o creștere netă a productivității globale. Cererea postbelică nu va reproduce niciodată cu exactitate modelul cererii de dinainte de război. Dar aceste complicații nu ar trebui să ne abată de la recunoașterea adevărului elementar că distrugerea fără sens a oricărui lucru valoros reprezintă întotdeauna o pierdere netă, o nenorocire, uneori chiar un dezastru, și că oricare ar fi considerațiile în favoarea distrugerii, într-un caz sau altul, ea nu poate constitui niciodată, pe ansamblu, o cale spre prosperitate sau o binefacere, rezumă Henry Hazlitt.