România a avut o veche tradiție în „industria” reparatului. Românul, om gospodar din fire, nu se îndura să arunce un lucru înainte să-l fi reparat de câteva ori. Copilăria mea și nu numai a mea a fost marcată de obiectul „pantof”. Ca elev cumpărai uniforma, care îți rămânea mică anul următor, dar la pantofi problema se complica. Atunci, ca și acum, la magazin găseai pantofi buni și scumpi, pantofi bunicei, mai ieftini și pantofi de carton pe care dădeai câțiva lei. La școală, părinții mei îmi cumpărau pantofi de 49 de lei, bunicei. Trebuia să ai mare grijă de ei, mai ales pe ploaie, pentru că se dezlipea talpa. Și de la purtat se strica și asa-zisa piele din care erau făcuți. Îți trebuia „abonament” la cizmar. Eu aveam multă grijă de pantofi, dar tot mergeam de două-trei ori pe an la cizmar. Dădeai 5 lei și gata, erau buni de purtare. Nu cunoșteai multă lume în oraș sau în sat, dar pe cizmar îl știai sigur. La școala profesională era bătaie pe meseria asta. Bănoasă, spuneau ucenicii. Găseai la fiecare colț de stradă o cizmărie. Nu avea lumea bani să-și cumpere mereu un lucru nou. Și, așa cum știm, nu se îndura lumea să arunce un lucru până nu se lămurea că nu se mai poate face nimic. După facultate mi-am permis pantofi de 110. Piele și talpă de talpă. Tata mă obliga să-mi pun blacheuri pe toc, dar și pe vârful tălpii. Oricât de bună era talpa, fără blacheuri se tocea și atunci trebuia schimbat tot tocul, sau să-i pună „vârf” nou. Bani aruncați. La fel, pielea. Să o ștergi după ploaie, să o ștergi de praf. Pe mine o pereche de pantofi buni mă țineau și doi ani, pe alții câteva luni. Și mai era ceva. Chiar dacă după un timp pielea se crăpa, mergeai la cizmar să îi peticească (le punea un petic din aceeași piele). Dați cu cremă și lustruiți arătau mai bine decât unii prăfuiți și scâlciați. Baza era cizmarul. Iată că, azi, în vremurile noastre, nu mai avem această tradiție. Totul se aruncă. Cizmarul îl găsești doar ici și colo. Numai că așa cum am spus la început, marile țări au hotărât, avem și o Directivă Europeană în acest sens, că trebuie să ne întoarcem privirea către reparat lucruri. Se creează locuri de muncă și se diminuează considerabil cantitatea de deșeuri de pe planetă. Așa că eu îmi vreau cizmarul înapoi. Vreau crema, peria de cremă și peria de lustruit pentru pantofii mei. Să oprim puțin timpul în loc. Atât cât putem noi. Vreau să văd cum unii tineri își aleg meseria de cizmar ca să își poată întreține familia. Se schimbă vremurile. Vor reveni meseriile vechi. Sau, dacă nu, o să dispară viața pe Pământ.
Dragii mei, începând de vinerea viitoare o să plecăm iar în călătorii. Mulți mi-au scris și asta. Până atunci să ne vedem cu sănătate, bucurie, pace și siguranță. Doamne Ajută!