Deci, dacă privim spre Bastiat, aceasta i-a influențat pe Molinari, Mises, Schumpeter, Hazlitt sau Rothbard, însă el îi e tributar lui Cantillon. Paradoxal, liberalismul american e legat mai puțin de business-ul englez decât de spiritul Școlii Liberale Franceze, reprezentată de Quesnay, Turgot, Say sau Bastiat. Până și scoțianul Smith a locuit în Franța și a fost apropiat de „secta” fiziocraților. Liberalii francezi citaţi au activat fie în Franța preiacobină, fie s-au opus intervenționismului napolenian și în această categorie poate fi inclus și Alexis de Tocqueville, care, după ce liberalismul francez a ajutat America - și ca urmare a înțelegerii sale de Benjamin Franklin, „figura” de pe suta de dolari, ambasador în statul francez - a militat pentru reimportarea lui într-o Franță amenințată de nepotul primului împărat: Napoleon al III-lea.
Să ne întoarcem însă la Richard Cantillon, pentru că și el e considerat francez. Născut în Irlanda, el primește în jurul vârstei de 20 de ani, la început de secol XVIII, cetățenia regatului condus de Burboni. Familia sa plecase din Normandia în Anglia, pentru a ajunge în insula catolică patronată de Sf. Patrick, unde se naște Richard Cantillon, dar care revine în țara ancestrală, Franţa, și moare la Londra, în timpul incendierii casei sale probabil de persoane considerate păgubite de bancherul Cantillon.
Franco-irlandezul a îmbrățișat această carieră, dar mai ales a cunoscut consacrarea alături de scoţianul John Law, autorul primei relaxări cantitative din istoria Europei. Pentru că Regele Soare, Ludovic al XIV -lea, lăsase o datorie cum doar în țările mediteraneene se mai vede în zilele noastre, ducele d’Orleans, tutorele minorului Ludovic al XV-lea, l-a lăsat pe Law să-și exerseze teoria că la originea crizelor economice stă insuficienta cantitate de bani în circulație, să creeze o bancă de emisiune și să facă posibil, prin simpla emitere a bancnotelor, să se producă noi capitaluri. Law pune în circulație, alături de Cantillon, monedă de hârtie garantată doar prin titluri ale datoriei publice sau alte concesiuni ale statului, cum ar fi dreptul de exploatare a Louisianei, Antilelor, Senegalului și Canadei, monopolul tutunului sau încasările statului din impozite directe.
Dar schema lui Law și-a arătat limitele când încrederea nu a mai existat. Asta fără ca el să învețe din ceea ce pățise anterior Johan Palmstruch în Suedia. De altfel, Sveriges Riksbank - cea care decernează Premiul Nobel pentru Economie - e cea mai veche bancă centrală din lume pentru că a fost naționalizată după eșecul biletelor la purtător emise de Palmstruch.
După spargerea „bubble”-ului, Cantillon a fost urmărit de procese și păgubiți toată viața și nu e clar dacă cei care au pierdut nu i-au provocat și moartea. El a arbitrat mereu ciclul „boom & bust”, dar important este că exersarea practică a „jocului” cu banii l-a făcut pe Cantillon să redacteze eseul care a fost tipărit postum, în 1755. Între timp, scrierea a circulat clandestin, în limba franceză, pentru ca ideile sale să fie preluate de Quesnay, Turgot sau Smith, iar Stanley Jevons a fost cel care l-a redescoperit pe Cantillon pentru a-l pune pe soclul pe care e instalat azi.
Așa cum notează profesorul Gabriel Mursa, Murray Newton Rothbard îl consideră pe Richard Cantillon părintele fondator al economiei moderne, unul care excelează în eseul său cu preponderență în domeniul monetar. El înțelege că banii în exces provoacă „bule”, care se sparg, că modificarea ofertei de monedă determină mutații în alocarea resurselor, sugerează că dobânzile nu sunt „preț pe timp”, ci prime de risc, atrage atenția asupra a ceea ce înseamnă velocity - viteza de rotație a banilor și că intrarea neuniformă a banilor în economie duce la o creștere treptată a prețurilor și la efecte redistributive. Cantillon „simte” fenomenul inflaționist, mai ales că se plasa pe „coama” primei mişcări cu iz de quantitative easing (QE) din istorie.
Eseu asupra naturii comerțului în general poate fi citit în limba română, editat de Curtea Veche, în colecția Biblioteca Băncii Naționale a României, cu traducere din franceză și prefață de Gabriel Mursa.