Organizările au, fiecare, o finalitate a cărei satisfacere asigură identitatea. Multe întâmpină azi dificultăți, dar și crize. Este criză atunci când dificultățile periclitează identitatea.
Unii cred că doar economia este în criză. Ea atinge, desigur, mai direct viața a numeroși oameni. Dacă însă numai economia ar fi în criză, ea s-ar depăși prin impozite, investiții, subvenții, ajutoare interne și externe. Azi nici acestea nu scot din crize.
Alții cred că am avea de-a face doar cu o criză de înțelegere a lumii. Ei perorează că alte principii ale celor care trăiesc ar duce la altă lume. Ca și cum o altă înțelegere ar fi de ajuns pentru a ieși din ceea ce este.
Realitatea este că în criză au ajuns, între timp, multe organizări din societățile de azi. Bunăoară, din împletirea încălzirii globale, a aglomerării urbane și experimentelor legate de bioarme a rezultat o „criză sanitară”. Pandemia din 2020 a fost vârful ei. Nu s-a stabilit nici azi originea virusului COVID-19, iar acum pare că se moare nu din cauza maladiei, ci a vaccinurilor. „Scapă cine poate” e învățătura sinistră. Din cauze multiple - oprirea cooperării internaționale, distrugerea de conducte, conflicte în zone petrolifere - a izbucnit o „criză energetică”. Scumpirea energiei lovește în toate direcțiile. S-au adâncit decalaje și dezechilibre ce alimentează „criza economică”, de altfel de mult percepută. Datoria publică crește, se mătură firme mici și mijlocii, creditele înrobesc, prețurile urcă, în vreme ce decizii eronate dereglează economii întregi. Ne aflăm în plină „criză internațională”. S-a intrat în confruntări militare, iar lupta pentru resurse și securitate s-a intensificat. Omenirea s-a scindat, atmosfera este de „război rece”, iar alt război mondial și recursul la arme nucleare nu mai sunt improbabile. S-a intrat și în „criza de idei”. Concepții moștenite asupra societății nu mai dau rezultate, dar se lucrează puțin la analiza noii situații. Argumentarea pe fapte și logic corectă este sufocată de justificări de conjunctură. La decizii ajung rar persoane care au cultură și vederi organizate, încât s-a intrat în „criza de lideri”. Omul de stat este raritate. Politicile sunt mai curând de descurcare. Se schimbă decidenți, iar după înlocuire se dezvăluie cât de corupți au fost. Democrația a divorțat de meritocrație. Se dobândesc funcții caricaturizând rivalii, nu cu soluții. Iar „criza morală” se adâncește. Se iau decizii abuzive, se fuge, însă, de răspundere. În vreme ce creativitatea civică pâlpâie, oportunismul se dezlănțuie. Integritatea și demnitatea par învechite. Se vrea unitate a minților, iar un trecut nefast a revenit ca „nouă corectitudine”.
Mulți subliniază pe drept că facem parte, ca țară, din Europa unită. Uniunea Europeană are, desigur, realizări certe. În definitiv, fiecare european se simte liber și are în față mai multe oportunități decât oricând înainte de 1993. Granițele s-au flexibilizat, orizontul de viață s-a lărgit. Țările bine gestionate s-au dezvoltat fără precedent și-și valorifică produsele, iar cetățenii lor profită. Nu ne aflăm în fața alternativelor grave de altădată, nici „umanism sau barbarie” din anii treizeci, nici „democrație sau dictatură” din anii cincizeci sau altceva.
Se confirmă însă, din nefericire, diagnoze negative de acum mai bine de un deceniu. De aceea, tocmai în numele reușitelor Europei unite, este responsabil ca starea și viitorul ei să preocupe.
S-a produs pe nesimțire refeudalizarea în economie, exercitarea funcțiilor publice, mass media și alte domenii. Declinul demografic și brain drain-ul fac ca ponderea indigenilor să scadă în Europa. Până și în cele mai dezvoltate țări, pauperizarea, fie și relativă, urcă din nou spre mijlocul social. Deciziile de importanță majoră se adoptă lent și nesigur. Mai nou, în chestiuni ca familia, energia, geopolitica și altele, se decide imprudent contra naturii. După instalare, guvernele și administrațiile devin opace la cetățean. Viitorul este colonizat de teamă, iar futurismul negativ, coagulat în deviza „să nu schimbăm ceea ce este, căci va putea fi și mai rău!”, este aplaudat. Educația a devenit formare de competențe rupte de valori, iar scăderea nivelului profesional continuă. Etica muncii și pasiunea creației s-au redus. Religia este privită cu suspiciune, în vreme ce alienarea, drogurile și violența se răspândesc. În Europa sunt destule vârfuri profesionale și analize responsabile, dar deciziile se iau ignorându-le. Se trimit adesea la Bruxelles exponenți fără valoare, nefolosibili în țară, dacă nu cumva, în unele țări, sinecuriști, soții, fiice, palavragii care susțin opțiuni greșite.
Toate aceste crize și situații ridică probleme profunde. De pildă, variabilitatea prețurilor materiilor prime și ale energiei, conflictele amenințătoare, practici egoiste ale băncilor, tehnologiile noi obligă la o nouă abordare a economiei. Cele care au dominat era postbelică, originate la Keynes și, respectiv, la Hayek, nu fac față crizei care a început în 2008 și s-a încheiat în SUA, dar nu și în Europa (James K. Galbraith, Wachstum neu denken, 2016). Restructurarea economiei în jurul suveranității, interesului public și solidarității (Wolfgang Streeck, Zwischen Globalismus und Demokratie, 2021) devine presantă. Cine restructurează mai devreme, câștigă.
Evoluția spre „postdemocrație”, în care au loc alegeri care schimbă garnituri de personal, dar nu și politici, își arată riscurile. Majoritatea cetățenilor sunt siliți la un rol pasiv, iar deciziile care contează se iau de elite ale marilor unități, în spatele ușilor închise. Nu se trece în societăți formal nedemocratice, dar democrația s-a împotmolit. Odinioară, prin vot democratic s-au instalat pervers dictaturi; azi, autoritarismul proliferează chiar în democrații. Se simte nevoia reconfigurării cetățeniei democratice, iar o nouă viziune asupra organizărilor, axată pe libertate, dreptate și solidaritate, a devenit indispensabilă, dacă este ca modernitatea să continue.
Deși, odată cu noile intervenții ale statului în economie, „post-globalizarea” se conturează, pregătirea viitorului nu mai este de la sine înțeleasă. Ordinea lumii a devenit fluidă, din momentul în care, în jurul anului 2010, s-a trecut la o geometrie variabilă a relațiilor dintre supraputeri. Acum se trăiesc tensiunile unei reașezări de proporții, în care geopolitica recapătă importanță.
S-au consumat viziunile care au dominat în ultimele decenii. La începutul anilor nouăzeci intrau în muzeu „socialismul răsăritean” și „comunismul”. Neoliberalismul s-a instalat și a dominat lumea. Pandemia și războiul din Ucraina au pus însă capăt neoliberalismului - statele, ca instituții, preluând pe față controlul.
Statul modern a legiferat libertatea, iar cetățenia, democrația și suveranitatea națională au mers mână în mână. Azi, tocmai acestea se înțeleg prea puțin. Stupefiant este faptul că se apelează la același fel de propagandă, cu controlul mass media, adevăr unic și caricaturizarea rivalului.
Nu occidentalizarea se află în dezbaterea ce contează azi. Ea este în firea lucrurilor. Ceea ce desparte spiritele este luarea occidentalizării ca paravan pentru acțiuni străine de ea. Vedem aceasta foarte clar în declinul independenței justiției.
Multe țări caută justificat un echilibru al puterilor prin care să evite deopotrivă sustragerea de la justiție a „executivilor” și „legislativilor”, dar și preluarea conducerii societății de către procurori și judecători. Numai că realizarea aspirației la independența justiției este în funcție de calitatea politicilor publice, care depinde, la rândul ei, de calibrul decidenților. Pe scala dintre stupidocraţie (prostocrație), trecând prin mediocraţie şi urcând la meritocrație, se decide azi independența justiției și, odată cu ea, soarta oamenilor.
Subiectele acestea sunt, desigur, vaste. Le-am abordat pe larg în alte locuri, în cadrul teoriei modernității, încât, aici, formulez, ca încheiere, doar optica mea asupra rolului economiei în context. O fac în forma strânsă a unor teze.
Nu avem azi o criză, ci multe, nu doar simultane, ci care se întrepătrund. Înaintând pe scara dependențelor, aceste crize spun ceva despre valoarea politicilor, concepțiilor și decidenților. Nu este soluție fără a le pune sub semnul întrebării.
Nu este posibilă economie performantă fără piață ca regulator. Argumentarea clasică a lui Ludwig von Mieses că etatizarea proprietății nu este soluție economică, s-a confirmat demult. Numai că piața nu este solitară, încât de mediul social și cultural și de decizii depind performanțele. Nu este societate normalizată fără stat de drept democratic, argumentarea, tot clasică, a lui Hans Kelsen fiind, de asemenea, de mult confirmată.
Din economia de piață nu rezultă neapărat democrație, iar democrația liberală dă rezultate numai dacă încurajează civismul și răspunderea. Cum se observă, decidenți stabiliți la întâmplare, la limită corupți, slăbesc orice democrație. Dependența de calibrul decidenților este azi uneori mai mare decât de sisteme.
Însăși întrepătrunderea crizelor ar trebui să încurajeze cooperări. În realitate, se simte oprirea lor. Trăim efectele vaste ale împrejurării că nu s-a ajuns la acord între supraputeri, că în economie se interzice, în loc să se negocieze, că preocuparea este de a vedea rivalul în dificultate, nu de a depăși împreună dificultățile, că țări sărace se lasă în seama clișeelor.
Fiindcă, în mod firesc, România ne interesează în primul rând, nu se poate ocoli adevărul că aici crizele afectează oamenii pe un fond aparte. Acesta este compus din: sărăcia procentual mai extinsă și emigrația-record în timp de pace; slăbirea unei democrații ce are nevoie de consolidare - nicidecum de comasări de alegeri, candidați unici, fixarea alegerilor în funcție de interesele unor inși și control de către servicii secrete; confuzia valorilor în societate, ca urmare a permisivității instituționalizate la impostură; stingerea din nou a dezbaterii publice; calibrul minor al decidenților. Mulți oameni sunt nevoiți să trăiască în aceste condiții, dar o fac sub explozii cotidiene ale necazurilor.
Lumea în care trăim este nouă. Nu doar în detalii, ci în organizări. Libertatea, la care s-a aspirat îndelung, este azi valoare conducătoare. Dar, din diferite direcții, se pune întrebarea de care alte valori este ea legată, cum și cât. De aceea, nu se iese din situația creată fără o nouă viziune asupra societății, care să fie orientată de asigurarea controlului de către cetățean a vieții sale.
Nu numai că așteptatul „sfârșit al istoriei” nu a avut loc, dar schimbarea lumii nu se oprește. Sunt stringente un nou aranjament al supraputerilor, normalizarea relațiilor între civilizații, democratizarea în condiții de suveranitate națională, reasumarea de sine a națiunilor și redeschiderea spre inovație instituțională. Cât se face din acestea?
Peste reușite, Uniunea Europeană actuală are de asumat faptul că a înlocuit consolidarea instituțiilor cu lărgirea piețelor. S-au încurajat dislocări de personal, care împovărează țările pierzătoare. „Capitalismul de caravană” și invazia de produse de mâna a doua în Est sunt contraproductive.
Uniunea Europeană va face față lumii ce vine doar afirmând ceea ce este prevăzut în tratatele constituirii: suveranitate statală și democratizare. Orice este mai puțin decât democratizare lăuntrică plus suveranitate a statelor componente lasă Uniunea Europeană în crize. Chiar economiștii principali ne spun că a devenit necesară „o democratizare și o reorientare a politicii ce se întreprinde în numele său”, ca parte a Tratatului de bază (Thomas Piketty, Pour une traitée de démocratisation de l’Europe, 2017). Alții nu văd perspective pentru „proiectul” actualei Comisii Europene de convertire a uniunii într-un „imperiu” (Wolfgang Streek, Zwischen Globalismus und Demokratie, 2021) și apără o „ordine confederală a statelor, în care statul trebuie să fie suveran, căci altfel nu poate fi democratic”.
Că în Uniunea Europeană sunt bani la dispoziție este bine, dar banii fără viziune nu duc departe. Este salutar că se vrea independența energetică - nimeni nu contestă aspirația. Se vor surse noi de energie - este firesc. Ne întoarcem la surse clasice (cărbuni, petrol etc.) - pare obligatoriu. Dar de ce să nu se coopereze mutual profitabil? Europenii, nu alții, vor achita nota de plată a actualei Comisii Europene. Trebuie, oare, să se concureze la înarmare, în loc de dezvoltare? Trebuie să se ia de bună inițiativa lui Boris Johnson de a crea, după Brexit, o piață comună în Răsărit, demantelând Eurasia?
Se pierde timpul așteptând soluții de la decidenți de azi, de la asistența externă, de la subiecți în format mare (națiuni, grupuri, șefi etc.). Genuflexiunile și mesianismul politic nu rezolvă mare lucru. Nimeni nu poate înlocui ceea ce au de făcut cetățenii.
Este nevoie de reafirmarea „voinței publice” a cetățenilor într-o lume în care viața depinde de instituții. Critica nu este întoarcere în trecut, cum se crede, ci condiție a părăsirii unui curs al dificultăților ce se agravează!
Ce ar avea însă de prelucrat în primă linie generațiile active din realitățile economice? Primo: Stimularea inițiativei private nu mai este monopolul vreunei societăți. De la kadarismul maghiar de după 1956 și mai ales după reforma chineză începută în 1978, inițiativa privată s-a lărgit continuu. Or, societățile se califică pentru dezvoltare abia cu noi măsuri economice, sociale, instituționale. Secundo: Capacitățile de producere de bunuri de consum întrec azi orice alt moment din istorie. Numai că multe societăți întrețin „filtrarea” accesului la bunuri. Rareori a fost o corelație atât de dură și cinică a bogăției și sărăciei. Or, dreptatea și echitatea nu pot fi escamotate la indefinit. Terzo: Proprietatea nu mai decide singură politica. Capitalul financiar conduce economia. Tipărirea de valută și înarmarea au devenit instrument al macroeconomiei. Dar ce și cât rezolvă acest curs? Unde duce de fapt?
Este oare totul? Oricine ia în seamă faptele și cugetă nu are cum să nu fie de acord cu evaluarea că „suntem în state manipulate și deformate pentru a fi utilizate ca instrumente ale dominației” și că „mâinile invizibile ale marilor interese economice sau ale grupurilor restrânse de putere” se impun (Papa Francisc, Fratelli tutti, 2020). Valorile libertății, democrației, umanismului au devenit în unele locuri un fel de ornament ce se invocă des, dar se încalcă la prima ocazie. De aceea, este ora unei cotituri istorice. Invitația este la un „vis (sogno)” opus scindării actuale a lumii - „sogno de fratelli tutti”, premisă a democratizării și dezvoltării, precum și a oricărei alte normalizări. Un vis, firește, care să nu rămână doar vis.