Sau de ce sunt ajutați de state cei care s-au împrumutat știind că nu pot returna creditele, în loc să le fie penalizat comportamentul, de ce li s-a permis unora să se îndatoreze doar ca să-și compenseze consumul deficitar și nu să-și susțină capacitatea de a investi.
După cum operează încă „paradigma”, e indicat să trăieşti pe banii altora şi să nu-ţi respecţi cuvântul, altfel spus „să dai ţeapă”, după cum sună vorba românească moştenită parcă din vremea fanarioţilor. Însă dacă tot refuzaţi să credeţi că a face datorii reprezintă un comportament vicios, e bine să revedem opinia lui Nassim Nicholas Taleb.
El atrage atenţia, în eseul „Despre robusteţe şi fragilitate”, că o astfel de atitudine e contrară oricărei tradiţii istorice. Culturile mediteraneene au dezvoltat o dogmă împotriva datoriilor, de aceea romanii obișnuiau să spună „Felix qui nihil debet” - fericit cel care nu datorează nimic.
Taleb readuce în memorie că încă de pe vremea babilonienilor există documente care atestă racilele datoriilor, pe care religiile Orientului Apropiat, practic, le interziceau. Ceea ce înseamnă - remarcă eseistul - că scopul religiei şi tradiţiei a fost acela de a proteja oamenii de propria aroganţă epistemică. De ce? Fiindcă datoriile presupun un angajament ferm pentru viitor şi un grad ridicat de încredere în prognoze.
A-ţi bloca timp de 20-30 de ani o bună parte din venituri într-o casă este ceva ce ar trebui să facă în proporţie covârşitoare investitorii de meserie, nu oamenii obişnuiţi. Aceștia din urmă se pot mărgini să locuiască în imobilele închiriate de la întreprinzători și finanțate cu credit. Și nu doar că nu este vreo ruşine să stai cu chirie: e o decizie extrem de logică din punct de vedere economic să „hrănești” din venitul tău disponibil piaţa de capital și, implicit, bunăstarea.
Haideți să luăm exemplul elvețienilor, care sunt în măsura mult mai mică decât românii proprietarii caselor în care locuiesc. Dacă ei renunţă totuși să mai stea cu chirie, dacă decid să se împrumute în moneda care a făcut victime în România, o fac pentru că gestionează riscul la care se expun. Astfel se explică neperformanța redusă la credite în Țara Cantoanelor. La un împrumut ipotecar, ratele se întind pe o perioadă de 20 până la 30 de ani. E o mare responsabilitate şi, de ce să n-o recunoaştem, o mare povară. Cei care se înhamă la ea trebuie să o facă conştienţi de dimensiunile ei şi de riscurile implicate. Şi aici nu e vorba numai de riscul valutar sau de dobândă, ci de o grămadă de fenomene impredictibile.
Taleb avertizează că dacă împrumutaţi o sută de unități monetare într-un proiect, sunteţi în continuare dator, chiar dacă el eşuează. Deci datoria e periculoasă, dacă sunteţi prea încrezător şi orb la accidente de tipul Lebedelor Negre. Iar prognoza e dăunătoare, de vreme ce oamenii (şi mai ales guvernele) împrumută ca răspuns la o prognoză (sau folosesc o prognoză ca scuză pentru un împrumut).
Ca să explicăm mai clar spusele lui Taleb, politicienii sunt cei care au imprimat oamenilor acest comportament dăunător de a se îndatora. Politicienii greci, de pildă, au furat împrumutând bani timp de 30 de ani, după care au dat vina pe estimările analiştilor şi pe pieţe pentru ceea ce li s-a întâmplat. După care a apărut relaxarea cantitativă, ca ceva natural, să-i salveze.
Ceea ce ţine de absurd. Fiindcă nu este normal ca acela care se împrumută să dea mai puţin înapoi şi cine economiseşte să primească mai puţin. Firesc e să administrăm raţional resursele, deoarece-s rare, nu să le risipim. Iar dacă firescul e înlocuit cu absurdul, dacă traversăm o perioadă în care e întreruptă evoluția societății, Lebedele Negre vin să reașeze cursul natural al lucrurilor într-un mod deosebit de brutal.