Ele îşi îndreaptă atenţia în alte direcţii, ce n-au legătură cu frustrările cultivate la nivelul celor de vârstă peste medie. Cine sunt cei ce le întreţin? Politicienii, care speculează că populaţia e îmbătrânită.
Dar tocmai de asta tinerii nu-s tentaţi să meargă la vot. Vor să-şi trăiască viaţa. Ceea ce conducătorii le refuză. Ei încearcă să-i înregimenteze şi să conserve, anacronic, un model bazat pe violenţă şi răzbunare. Pentru asta manipulează exact zonele sociale ce participă la alegeri, chiar dacă, la nivelul societăţii, votanţii reprezintă o minoritate.
În fine, peste tot în lume, în locul libertăţii, după care tânjeau oamenii în urmă cu 50 de ani, se plasează în centrul preocupărilor violenţa şi răzbunarea, ce trădează o scădere a nivelului educaţional, în directă legătură cu un conţinut cultural mai scăzut.
Populaţia îmbătrânită, ce merge la vot, primeşte satisfacţie de la un sistem educaţional care e manevrat ca să impregneze un soi de egalitarism, ce le permite celor mai în vârstă să ţină pasul cu ritmul de acumulare al tinerilor, şi astfel se explică de ce e atât de preţuit, nu doar la noi, ci în întreaga Uniune Europeană, un sistem de solidaritate socială demotivant.
De aceea, au succes tocmai cei ce ocolesc sistemul educaţional clasic. Explicaţia e că politicul dă satisfacţie alegătorilor bătrâni şi le impune reglementări tinerilor.
Deşi - după canoanele clasice - tinerii ar părea mai bine educaţi, de fapt, procesul de învăţământ le închistează creativitatea, restrângând libertatea.
Iar aici nu discut de un conflict între generaţii, ci de efectul pe termen lung al „efortului” depus de unele persoane pentru a-şi conserva privilegiile.
Şi ar mai fi o precizare de făcut. Ludwig von Mises spune că epocile de creştere puternică şi progresivă ale lumii de gândire liberală, când bunăstarea sporeşte cu dezvoltarea diviziunii sociale a muncii, alternează cu epoci în care principiul violenţei încearcă să obţină supremaţia - în care bunăstarea scade pentru că diviziunea muncii decade.