Aerul proaspăt al libertății pătrunde nu doar în politică și mass-media, ci și în artă, în divertisment, în stradă. Brusc, țara freamătă. Se vorbește, se cântă, se râde liber. Versurile încep să capete sens, să transmită mesaje sociale și politice, nu doar refrene despre iubire și anotimpuri.
E, poate, singurul moment postdecembrist cu entropie câștigată: un haos fertil care generează sens. Într-o enumerare aleatorie, care ignoră genurile, apar Vank, Parlament, Sarmalele Reci, Șuie Paparude, Van Noizz, Bere Gratis, Vama Veche. Pe scenă, Divertis face furori, Florin Călinescu redefinește talkshow-ul, iar publicul e avid de nou. România redevine creativă, ironică, vie.
Dar efervescența se volatilizează. Pe măsură ce economia se „stabilizează”, societatea se plafonează. Inițiativa e înlocuită de conformism, riscul - de confort, iar cultura - de corporatism. Învățăm să aplicăm rețete și să evităm incertitudinea, uitând că tocmai ea hrănește viața.
De la revoluție la promoție
Astăzi, România pare un sistem cu entropie scăzută - ordonat în aparență, dar inert în profunzime. Producția e substituită de importuri, formatele TV sunt cumpărate la pachet și traduse mecanic, iar magazinele de la parterul blocurilor - pe care se băteau patronii români în anii ’90 - dispar unul câte unul. În locul lor apar spații goale sau anunțuri „de închiriat”, simboluri ale unei economii în derivă. Ceea ce nu generează produse de bază e externalizat, fie de consumator, fie de antreprenor.
Când cel mai mare angajator al țării este un retailer, e greu să mai vorbești despre performanță. PIB-ul României conține prea multă inflație și prea puțină valoare adăugată. Bunăstarea e mai mult în statistică decât în realitate. Dacă ne comparăm cu Serbia, PIB-ul per capita reflectă mai mult producția; la noi - prețurile. PIB-ul nostru conține foarte multă inflație comparativ cu al lor, mai ales când se raportează pe locuitor. Cu atâta inflație înglobată, e imposibil să stăvilești scumpirile ca „modus operandi” și sărăcia.
Ofensiva prețurilor - de care ajungem să avem o frică organică - afectează creativitatea, antreprenoriatul și dinamismul social. TVA crește cu două procente, dar prețurile tind să urce cu două cifre! Consumatorii țin de lichiditate ca de aer. Cumpără strictul necesar, amână restul. Se simte o teamă colectivă, moștenită din crizele succesive. Afacerile mici se sting, iar în locul lor apar lanțuri globale care nu fac altceva decât să conserve status quo-ul. Buticarii devin angajați, artiștii - freelanceri precari.
Divertis și Academia Cațavencu, simboluri ale spiritului critic, dispar pentru a se reinventa ulterior la un nivel mai mic - precum țara și economia în care trăiesc, care pierde efervescență în măsura în care este subjugată de inflație. Spre deosebire de Serbia, care câștigă în vivacitate.
Readuc în discuție Republica de la Weimar pentru a sublinia că, în interbelic, perioadele cu inflație se gestionează mai eficient din perspectiva ofertei de bunuri. Companiile mici reușesc să aprovizioneze piețele indiferent de volatilitatea prețurilor, susținute de lichiditatea mai mare și de viteza de rotație a banilor, de aceea se plătesc des salariile. În contrast, companiile mari care domină astăzi piețele sunt mult mai afectate de oscilația prețurilor; lanțurile lor lungi și greoaie reduc flexibilitatea și lichiditatea consumatorului. Anticipațiile raționale ale interbelicului se corelează cu schimburile economice, pe când astăzi politizarea afectează dinamica lanțurilor globale și amplifică inflația. Lecția e clară: adaptabilitatea și descentralizarea oferă o reziliență economică pe care marile structuri contemporane nu o mai pot replica.
Cultura de supermarket
Academia Cațavencu și Divertis rămân printre ultimele bastioane ale spiritului liber și ale satirei ca act civic. Ele fac furori într-o vreme când bunul-simț mai contează. Privind retrospectiv, fiecare nou regim e mai lipsit de bun-simț comparativ cu cel dinainte.
Când mediul economic nu e atractiv, iar piețele lipsesc, entropia moare. Sistemul se închide în sine, iar energia dispare. Instituțiile nu mai servesc scopul pentru care au fost create, ci doar perpetuează puterea. Economia devine dependentă de subvenții și monopoluri, politica - de obediență, cultura - de finanțare publică.
Entropia și libertatea
Un grad mai mare de entropie așază lucrurile acolo unde le e locul. Sistemele vii prosperă în haos, nu în stagnare. Taleb numește acest principiu antifragilitate - capacitatea de a te întări prin șocuri.
România, în schimb, pierde contactul cu volatilitatea. Ne temem de ea. Cultivăm stabilitatea, dar ajungem rigizi. Partidele noastre au comportament de partid unic, instituțiile - reflexe de miliție economică. În loc de inițiativă, preferăm să executăm ordine, „întocmai și la timp”.
Și poate așa se stinge Golaniada. Nu doar în Piața Universității, ci în noi. Cântecul lui Vali Sterian nu mai răsună, Cristi Pațurcă se duce, iar partidele istorice - PNȚ și PNL - sunt strivite sub roțile FSN-ului împotriva căruia luptă. Golanii sunt înfrânți nu de tancuri, ci de blazare. România se maturizează fără să crească. Libertatea se birocratizează. Spiritul civic se topește în cinism.
Coaliția, care pare să-și propună să împlinească profeția lui Corneliu Coposu - „Blestemul României ar fi ca după 20-25 de ani FSN să se afle și la stânga, și la dreapta eșichierului politic” - are o problemă simplă, dar profundă: știe doar să ceară, fără să ofere. Vrea bani de la cei mai productivi, de la cei care muncesc sau investesc, fără să restructureze nimic. A cere bani fără a genera premise e doar milogeală. Mâna întinsă nici măcar nu mai spune o poveste, iar potrivit principiului din Filantropica, nu ar trebui să primească pomană.
Privim înapoi la discursurile fondatorilor economiei moderne românești. România are și ea „părinți fondatori” - Carada, Brătianu, Rosetti - pașoptiști și postpașoptiști care gândeau modernizarea nu ca pe o colectă, ci ca pe o misiune. Horia Rusu, un liberal autentic, avertizează că distrugerea pieței și a proprietății individuale duce la anularea caracterului uman al acțiunii economice. Eugeniu Carada sugerează că numai dezvoltând businessul în zona „tradable” poți pretinde bani la buget.
Când ajungem să taxăm tot ce mișcă doar ca să acoperim lipsa de performanță, ne transformăm în împăratul roman Vespasian: banii n-au miros, dar statul începe să semene cu o instituție de amenzi. Iar conducătorii, indiferent de culoare, seamănă prin apucăturile de milițieni fiscali, nu prin capacitatea managerială de a reduce deficitul structural și a crește baza de impozitare.
Entropia, ca șansă
România are nevoie de șocuri pozitive, nu de programe sterile. Entropia pierdută trebuie cultivată: prin piețe libere, investiții străine, educație reală și curaj. Nu e o pledoarie pentru haos, ci pentru dinamism. Un sistem prea ordonat e un sistem mort.
Cât timp reglăm totul „de sus”, fugim de imprevizibil și respingem competiția, rămânem o țară cu entropie scăzută și inflație mare. Avem PIB-ul umflat și creativitatea prăbușită.
Divertis și Academia Cațavencu făceau să râdă o națiune întreagă. Azi, energia se risipește în grafice de consum și știri despre reduceri. România nu mai e vie, ci doar funcțională. Iar entropia - acea forță invizibilă care dă sens mișcării - se stinge, încet, în aerul condiționat al corporatismului.
Epilog fără speranță
Astăzi, România nu mai are spații de experiment social sau economic care să rupă rutina. Libertatea de exprimare devine o formalitate, inițiativa economică e înghițită de birocrație, iar spiritul civic intră în amnezie colectivă. Încercările de inovare nu fac decât să confirme inerția sistemului.
Fiecare șoc extern accentuează rigiditatea, iar fiecare mică efervescență dispare sub presiunea conservatorismului instituțional. Golaniada lui Vali Sterian sau Cristi Pațurcă nu mai există decât ca ecouri îndepărtate. România nu mai respiră, ci doar funcționează mecanic. Țara odată vie și turbulentă devine o arhivă de potențial neexploatat, o demonstrație de inerție, fără vâlvă și fără direcție.