Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Marie-Madeleine a primit în familie și sub îndrumarea gramaticianului Gilles Ménage o cultură solidă, care a ferit-o de exagerările prețiozității la modă în acel timp. A frecventat l’Hôtel de Rambouillet, unde a avut prilejul să participe la dezbateri interesante pe teme literare și psihologice. „Doamnă de onoare a fiicei regelui Carol I al Angliei, Henriette d’Angleterre, ducesă d’Orléans, Marie-Madeleine a cunoscut îndeaproape viața de curte, reflectată intens și realist în opera sa. Căsătorită cu contele de La Fayette (1655), îl urmează un timp pe domeniile sale din Auvergne, dar revine apoi la Paris (1659), unde își reia viața mondenă, fără a se despărți însă de soț. O strânsă prietenie și o profundă afecțiune au legat-o de ducele de La Rochefoucauld, autorul Maximelor, a cărui influență, pe lângă cea a lui Racine, a lui Pascal și, mai târziu, a jansenismului, se face simțită în creația sa”, remarca nu fără temei cercetătoarea Silvia Pandelescu într-o minibiografie captată în lucrarea de anvergură Dicționarul scriitorilor francezi (Polirom, 2012).
Debutul romanului modern de analiză
Dar să desfacem în verbe repezi crochiul conturat de Silvia Pandelescu: „Scrie Mémoires de la Cour de France pour les années 1688 et 1689 (Memorii despre Curtea Franței pentru anii 1688 și 1689). Publică sub alte nume sau fără semnătură ținând seama de sugestiile consilierilor săi literari Ménage, eruditul Daniel Huet și scriitorul Jean de Segrais - nuvela La Princesse de Montpensier (Principesa de Montpensier), romanele Zaïde, La Princesse de Clèves (Principesa de Clèves), capodopera sa, și nuvela La Comtesse de Tende (Contesa de Tende)”. Subiectele acestor scrieri? „Prezintă destine tragice (cu excepția romanului Zaïde), pentru a demonstra efectele nefaste ale pasiunii în dragoste și ale corolarului ei, gelozia. A creat, prin La Princesse de Clèves, o operă care marchează, în literatura franceză, debutul romanului modern de analiză”.
O nouă concepție asupra intrigii
„Femeia din Franța care avea cel mai mult spirit și scria cel mai bine” - după cum o recomandă Boileau - a lăsat posterității o operă de proporții reduse, dar importantă prin noutatea ei în peisajul literar al epocii. „Preluând ceea ce era valoros în creațiile anterioare, doamna de La Fayette produce o cotitură în genul romanesc, printr-o nouă concepție asupra intrigii și a modului de narare. A trăit într-un secol în care teatrul atinsese o perfecțiune greu de egalat de alte genuri. Romanele la modă (L’Astrée de Honoré d’Urfé, Polexandre de Gomberville, Cassandre, Cléopâtre de La Calprenède, Artamène ou le Grand Cyrus, Clélie de Madeleine de Scudéry), care etalau pe mii de pagini aventurile complicate și interminabile ale unor personaje convenționale (naufragii, răpiri, deghizări, dueluri, întâlniri miraculoase), n-au rezistat timpului, ele nemaiprezentând astăzi interes decât pentru specialiști. Totuși, subtilitatea unor analize psihologice din aceste adevărate romane-fluviu a îmbogățit, la timpul său, filonul din care s-au alimentat producțiile literare ulterioare”, aprecia biografa Silvia Pandelescu.
Energică, întreprinzătoare, lipsită de farmec, insensibilă
Mai departe: „Secolul unor scriitori ca Racine, Corneille și Pascal a mai produs, prin reacție, romanele realiste și satirice publicate de Sorel, Furetière și Scarron, precum și o operă de o incontestabilă valoare artistică: Télémaque de Fénelon. Procesul de înnoire a genului narativ se manifestă, în jurul anului 1660, și prin voga nuvelei, adevărată replică dată dimensiunilor exagerate ale romanelor prețioase, modului de construire a intrigii și de profilare a personajelor, punctul culminant fiind atins prin povestirile răscolitoare ale doamnei de La Fayette. Femeie energică, întreprinzătoare și ambițioasă, lipsită de farmec, distantă, insensibilă chiar, ghidată în permanență de rațiune - după cum o descriu contemporanii -, aceasta a reușit să înzestreze literatura franceză cu o operă sortită, încă de la publicare, unui succes strălucit, nediminuat de-a lungul secolelor, ea redând cu mare artă sentimente și adevăruri profund umane”.
Un triunghi clasic
Mai mult: „Ca și la Racine, conflictele narate pornesc spontan din inima personajelor; ele nu pot fi nici prevăzute, nici dirijate sau controlate și sunt aducătoare de nenorociri. Pasiunea în dragoste, sub toate aspectele ei - subiect de preocupare constantă a epocii, reflectată intens în teatru, romane, nuvele, în operele moraliștilor sau în conversațiile de salon -, precum și conflictele acute și tulburările pe care le generează în viața individuală și socială sunt analizate minuțios și realist de autoare. Este relevată cu multă pătrundere psihologică forța oarbă a pasiunii care, intensificată prin gelozie, devine tot mai violentă și aduce, în final, cumplite suferințe, dezonoarea, prăbușirea fizică și morală, pierderea vieții chiar, cum se întâmplă, bunăoară, în cazul principesei de Montpensier și al contesei de Tende. Doamna de La Fayette pune în scenă «triunghiul clasic»: femeia care nu s-a căsătorit din dragoste (ca și autoarea, de altfel), soțul și bărbatul iubit (amintind pe discreții și loialii cavaleri din romanele curtenești medievale), cu toții ființe alese, de o frumusețe fizică și morală desăvârșită, antrenate în jocul periculos al sentimentelor stârnite în sufletul lor de dragostea și gelozia ce le stăpânesc, fără a uita însă decența, legile nescrise ale orgoliului aristocratic și principiile bunei reputații”.
Teama de iubire
Cu excepția romanului Zaïde (scris în colaborare cu Segrais și Huet, sub influența nuvelei spaniole, și publicat în 1670 sub numele lui Segrais, care mărturisește însă că și-a adus contribuția doar la dispunerea diferitelor părți ale romanului), pe care Sainte-Beuve îl situează între L’Astrée de Honoré d’Urfé și romanele abatelui Prévost, de o structură aparte în ansamblul creației sale, toate celelalte povestiri au un sfârșit trist, care subliniază forța distructivă a pasiunii în dragoste. „Autoarea manifestă o teamă de iubire, o aspirație spre odihnă și calm, ce pot fi puse pe seama unui ansamblu de factori determinanți: sănătatea sa șubredă, oboseala fizică și psihică tot mai accentuată pe parcursul vieții (toate acestea o făceau să afirme, uneori, că «e de-ajuns să exiști»), asociate strâns cu influența exercitată asupra ei de scepticul La Rochefoucauld, care în unele maxime a tras concluzii neliniștitoare asupra trăiniciei pasiunii, precum și de Pascal, exploratorul slăbiciunilor ființei umane ușor de prins în mrejele himerelor. La toate acestea se mai adaugă legăturile scriitoarei, la un moment dat, cu jansenismul, care au accentuat nota de elevație morală și fermitatea caracterelor personajelor create. Concepută în această viziune, principesa de Clèves, liberă prin moartea soțului obsedat de gelozie, își stăpânește imboldurile inimii și nu consimte să se căsătorească cu ducele de Nemours din motive de rațiune, orgoliu și neîncredere în permanența dragostei, dar și din cauza remușcărilor. Ea preferă o singurătate demnă unei fericiri efemere, care ar fi urmată, firesc, de o reacție chinuitoare după stingerea iubirii”, semnala cercetătoarea Silvia Pandelescu.
Istoria, adusă la zi
Printre cele din urmă comentarii: „Doamna de La Fayette alege pentru povestirile sale (cu excepția acțiunii din Zaïde, plasată în decor hispano-maur, și a celei din La Comtesse de Tende) nu obișnuitul cadru antic sau oriental, ci unul luat din istoria țării sale: domnia lui Carol al IX-lea (La Princesse de Montpensier) și ultimii ani ai domniei lui Henric al II-lea (La Princesse de Clèves). Documentată temeinic asupra istoriei Franței, autoarea zugrăvește tipuri umane și moravuri în care se pot desluși realitățile observate de ea la curtea ducesei d’Orléans aventurile galante, jocul intrigilor, al intereselor și al ambițiilor, balurile, turnirurile, explorând pe acest fundal (estompat pe măsură ce conflictul se îndreaptă spre punctul culminant) suportul unic al intrigii, pasiunea cu efectele sale, precum și toate acțiunile episodice subordonate ei. Scrierile sale, situate, prin proporțiile lor reduse, între nuvelă și roman, vădesc un simț remarcabil al măsurii și al concentrării, cu totul diferit de excesele ce se manifestau în romanele prețioase din același secol. Acțiunea se desfășoară într-un ritm viu, prin alternarea narațiunii la persoana a treia cu stilul indirect liber și solilocviul. Folosind tehnici narative suple și sugestive, doamna de La Fayette operează incursiuni adâncite în conștiința personajelor pe care le creează, atingând uneori pateticul”.
Cea mai adevărată femeie din Franța
Concluzia: „Poate fi comparată cu Stendhal (admirator fervent al Principesei de Clèves) prin arta zugrăvirii pasiunii, rolul rezervat privirii ca mijloc de comunicare între cei ce nu sunt liberi să se iubească și masca pe care aceștia o poartă, în unele momente, pentru a-și ascunde adevăratele sentimente, precum și prin modul de a-și încheia povestirile. De asemenea, cu Proust, în subtilitatea analizei geloziei, sau cu Raymond Radiguet, care a reînnoit prin Le Bal du Comte d’Orgel romanul de analiză psihologică, pe calea deschisă de doamna de La Fayette. Critica acordă celei considerate de doamna de Sévigné «cea mai adevărată femeie din Franța» un loc proeminent în producția literară a clasicismului, ca autoare a unei opere de o profundă rezonanță umană”.
Opere și traduceri
La Princesse de Montpensier (1662); Zaïde (1669-1671); La Princesse de Clèves (1678). Postume: La Comtesse de Tende (1724); Mémoires de la Cour de France pour les années 1688 et 1689 (1731). t PRINCIPALELE EDIȚII: Correspondance, ed. A. Beaunier, 1942; La Princesse de Clèves, ed. E. Magne, 1950; Histoire de Madame Henriette d’Angleterre, ed. G. Sigaux, 1965; Marie-Thérèse Hipp, introd. și ed. la Madame de La Fayette, Vie de la Princesse d’Angleterre, Droz, 1967; Romans et nouvelles, ed. E. Magne, 1970; Romanciers du XVIIe siècle, ed. Antoine Adam, 1958; La Princesse de Montpensier, La Comtesse de Tende, ed. Micheline Cuénin, 1980; La Princesse de Clèves, ed. J. Mesnard, 1980; Zaïde, ed. J. Anseaume, 1984; Œuvres complètes, ed. R. Duchêne, 1990.
În limba română
Prințesa de Clèves (trad. Lucrezzia Kar), București, 1931; Principesa de Clèves (trad. Demostene Botez), București, 1966, 1967; Zaïde (trad. Dolores Toma), București, 1976; Principesa de Montpensier, Zaïde, Principesa de Clèves, Istoria Henriettei de Anglia, Contesa de Tende (ediție îngrijită și comentată de Dolores Toma, traduceri de Dolores Toma și Demostene Botez), București, 1984; Principesa de Montpensier, antologie de nuvele din sec. al XVII-lea (trad. Dolores Toma și Vlad Alexandrescu, studiu introductiv Dolores Toma), București, 2003; Principesa de Clèves (trad. Verona Lăzărescu), București, 2003.
392 de ani se vor împlini în 16 martie 2026 de la nașterea scriitoarei Marie-Madeleine Pioche de la Vergne, contesă de Lafayette.
„Madame de La Fayette a creat, prin La Princesse de Clèves, o operă care marchează, în literatura franceză, debutul romanului modern de analiză”, Silvia Pandelescu, cercetătoare
„Energică, întreprinzătoare și ambițioasă, lipsită de farmec, distantă, insensibilă chiar, doamna de La Fayette a reușit să înzestreze literatura cu o operă sortită unui succes strălucit, nediminuat de-a lungul secolelor”, Silvia Pandelescu, cercetătoare
„Gloria nu oferă aceeași strălucire ca favoarea”, doamna de La Fayette
„Scrierile sale, situate, prin proporțiile lor reduse, între nuvelă și roman, vădesc un simț remarcabil al măsurii și al concentrării, cu totul diferit de excesele ce se manifestau în romanele prețioase din același secol”, Silvia Pandelescu, cercetătoare
Citește pe Antena3.ro
