România a stat sub cizma străină de mai multe ori în ultimul secol. În 1916, trupele germane, austro-ungare, turcești și bulgare se instalau la sfârșit de noiembrie în București. Nemții mai vin o dată în 1940, într-o alianță care a spoliat țara de bunuri plătite printr-un acord de cliring păgubos. Rușii și-au luat partea sub forma reparațiilor de război după 1945. Pentru a fi admiși în rândul democrațiilor, ieșirea din comunism a fost plătită la greu cu privatizarea băncilor și cedarea zăcămintelor naturale în favoarea noilor parteneri strategici. Avem, așadar, pielea tăbăcită și buzunarul ușurat în egală măsură atât de dușmani, cât și de prieteni.
Aflăm din memoriile lui Vasile Cancicov, publicate în 1921, cum în timpul ocupației din 1916-1918, nemții luau vin din România la prețuri de nimic. Viile aveau nevoie pentru întreținere să fie stropite cu sulfat de cupru - piatră vânătă, denumirea populară. Atunci, produsul nu putea fi procurat decât de la ocupant. Pacea de la București, semnată în martie 1918, lăsa aparent dreptul viticultorilor la contractarea producției. Inamicul găsește soluția să transforme mica liberalizare într-o nouă spoliere. Cine vrea sulfat de cupru trebuie să se ducă să semneze un contract foarte oneros ce i se impune de komandatura economică germană și prin care viticultorul se obligă să vândă 70 la sută din recoltă. Prețul îl fixează komandatura. Ce urma să facă proprietarii de vii? Să semneze de voiesc să stropească via. Contractul silnic stipula prețul - 25 de bani litrul, dar și faptul că vinul va fi luat pe alese. Autoritatea ocupantă nu va plăti statului român niciun impozit. Komandatura stabilește impozitul de 50 de bani pe litrul de vin, care trebuie plătit de viticultor statului. Administrația militară îl poate scoate pe proprietar din vie și de la vinificație „când va crede de cuviinţă”, menționează contractul. Cancicov, avocat, apreciază acest contract de vânzare de vin drept banditism. Ștafeta contractelor impuse a traversat deceniile. Rușii luau din România „eliberată” lemn, minereu, petrol; sub versul caustic al lui Tănase -„Harașo tovărășie” - ne înecam amarul. Acum aplaudăm și nici nu mai zâmbim. Cât mai #rezist?