Țara merge mai departe nu pentru că are un motor funcțional, ci fiindcă e trasă pe sfoară - la propriu - de o generație care trage cât poate, înainte să fie trasă pe dreapta. Apoi vine alta și face la fel. Schimbăm doar generațiile de sacrificiu, nu și scenariul. Pentru că acela e vechi, dogmatic și redundant: cum apare o criză, ne întoarcem la manualul de avarie.
România trăiește într-o stare de alertă permanentă. Nu una declarată, ci una psihologică, socială, instituțională. Totul e gestionat cu rezerve de urgență, soluții provizorii devenite norme și lideri care, în loc să prevină, administrează eșecuri în lanț. De fapt, au învățat să transforme avaria în sistem.
În stilul nostru birocratic-balcanic, avaria a devenit formă de guvernare. Trăim într-o cultură a reacției întârziate, a deciziilor luate în criză, a improvizației ridicate la rang de strategie. E ca și cum ai arunca o cărămidă prin geam, sperând să ajungă dincolo fără să spargă sticla. Când pandemia a lovit, România s-a trezit fără stocuri, fără personal, fără infrastructură - dar cu un aparat birocratic bine antrenat să semneze pentru starea de urgență. Niciodată nu suntem pregătiți, dar mereu ne prefacem că ne adaptăm. Asta a devenit forma noastră de supraviețuire: mimăm competența în timp ce cârpim sistemul.
Cei care aveau 20 de ani în 1990 au fost numiți „generație de sacrificiu”. Primii fuseseră cei de la Bumbești-Livezeni, heirupiștii care trăgeau de lopeți și de destin cântând „Zdrobite cătușe în urmă rămân”. Era o generație care știa - sau credea că știe - de ce luptă și ce lasă în urmă. Generația tranziției a înghițit șomajul, falimentul industriei, privatizările haotice și promisiunile deșarte. Iar azi, copiii lor sunt la rând: li se spune că vor salva pensiile, bugetul, populația îmbătrânită și chiar speranța de viață. Li se spune că, dacă stau aici, vor fi miezul noii economii românești. Adică tot o generație de sacrificiu...
Comuniștii au confiscat de la Malaxa și Auschnitt unele dintre cele mai performante industrii românești. Le-au rebotezat, le-au naționalizat și și-au arogat meritul de a le fi creat. Nu le-au gestionat niciodată la fel de eficient ca în capitalism, dar măcar le-au păstrat în funcțiune. Au adus muncitori de la sat și le-au dat apartamente, locuri în fabrici, rații la gostat. Era un model ineficient, dar funcțional, un fel de statul te ține în priză - fie și pe un circuit închis.
După 1990, însă, elita cu „origine sănătoasă” - noua aristocrație a baronilor și politicienilor locali - n-a fost în stare nici măcar să mențină ce a moștenit. Fabricile lui Malaxa și Carol al II-lea s-au topit la fier vechi. N-am vândut țara investitorilor japonezi sau italieni - am dat-o pe mâna clientelei. N-am făcut privatizare, ci privatocrație: o rețea opacă de redistribuire a activelor către apropiați politici, nu către constructori de economie reală. În timp ce alții construiau capitalismul - vezi Polonia sau Coreea de Sud - la noi era bătălie pe sinecuri și tunuri.
Problema nu e că România are generații de sacrificiu. Ci că le rulează ciclic, ca într-un program de avarie setat pe „repeat”. Se schimbă contextul - de la mineriade la digitalizare, de la pensii speciale la inteligență artificială - dar nu și mecanismul: conducem mereu pe marginea prăpastiei, așteptând să apară o frână miraculoasă. Uneori ne salvează conjunctura internațională, alteori banii europeni. Chiar dacă, așa cum avertiza Leszek Balcerowicz, fondurile europene nu pot înlocui investițiile private - și cu atât mai puțin reformele structurale.
„Ce faci dacă mâine se închide tot?” - e întrebarea pe care o auzi tot mai des, de la antreprenori la medici sau profesori. România trăiește cu gândul la colaps. Nu din fatalism, ci din experiență. Instituțiile sunt slabe, planificarea haotică, leadershipul e ales pe algoritm electoral. Când ai miniștri care învață funcția din mers și reforme lansate doar pe Facebook, ce speranță reală mai poți avea?
Noile generații nu sunt neapărat mai pregătite. Cresc într-un sistem educațional erodat și într-un climat profesional unde regulile sunt fluide. Li se spune să rămână, să reconstruiască, să aibă răbdare. Dar când totul funcționează în regim de avarie, cine vrea să fie piesa de schimb? Atunci când stabilitatea pare un accident, iar ascensiunea depinde mai mult de noroc sau relații decât de competență, plecarea devine o formă de autoprotecție. Exodul nu mai e alegere, ci instinct de conservare.
Adevărul e că, în România, cine își face planuri pe termen lung e privit ca naiv. Trăim într-un prezent continuu - nu în sensul mindfulness-ului occidental, ci ca formă de supraviețuire. Dacă mâine vine altă criză - economică sau geopolitică - vom fi tot acolo unde eram în ’90, în 2008 sau în 2020: cu un plan B șifonat în buzunar, dar fără vreun plan A.
Și totuși, România a fost, cândva, un teritoriu al continuității. Romanii au cucerit Dacia cu o strategie de durată: după ce au distrus Sarmizegetusa Regia, au construit Ulpia Traiana Sarmizegetusa - o formă de tranziție care păstra numele și tradiția. O încercare de evitare a rupturilor. Regimurile postbelice au arătat o ignoranță sistemică față de tradiție și o nepăsare cronică față de calitatea deciziilor. Au produs, fără oprire, generații de sacrificiu: decrețeii înghesuiți în școli supraaglomerate și cu pereți care parcă respirau neputința, postcomuniștii vrăjiți de o libertate fără structură - toți prizonieri ai unor promisiuni care nu se plătesc niciodată.
Spre deosebire de perioada romană sau interbelică, România contemporană pare lipsită de claritate morală și strategică. Generațiile se sacrifică... degeaba.
Într-un interviu din 1994, Regele Mihai spunea: „Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.” Dar dacă lucrurile continuă „așa cum sunt”, împrumutul devine jaf. Polonia nu a ezitat să aleagă terapia de șoc. Noi... ezitarea.
Am trăit ultimele decenii în ritmul bricolajului instituțional: fără reforme reale, fără restructurări fundamentale. N-am cultivat conștiința antreprenorială: românii plecau obedienți la muncă în străinătate, polonezii veneau aici ca investitori străini. Noi plecăm, ei vin!
România nu duce lipsă de resurse - cum observa și Eugeniu Carada - ci de spirit economic, responsabilitate bugetară, instituții sănătoase. Carada propunea creditul agricol și comercial ca motor al dezvoltării. Lecția rămâne valabilă.
Astăzi, trăim din inerție și pe datorie - morală, instituțională, financiară. Societatea tolerează acest ciclu: românii vor „pe cineva care să-i îndrume”, dar fără să-și asume educația și autodeterminarea. Liderii se hrănesc din dependență, nu din voință civică. Se naște o codependență periculoasă, în care generațiile nu construiesc, ci doar suportă. Mâine, alta va fi sacrificată - iar scenariul continuă.
Dar viitorul construit pe fraudă morală nu poate dura. Poate că totul începe cu recunoașterea acestui eșec și cu refuzul de a mai trăi în regim de avarie. România nu mai are nevoie de supraviețuitori. Are nevoie de constructori.