În cantonul Aargau, la aproximativ cincizeci de kilometri (vest) de capitala Elveției, Zürich, un burg modest cocoțat pe spinarea ultimelor prelungiri ale Munților Jura, chiar deasupra văii Aar (afluent al Rinului), depune mărturie astăzi pentru istoria unei familii care în plină glorie stăpânea mare parte din Europa și aproape jumătate din America de Sud. Numită inițial Habichtsburg, la fel ca donjonul ridicat în apropierea orășelului Brugg, la răspântia unor drumuri importante care legau Italia de Germania, numele acestei familii vechi se va simplifica, metamorfozându-se în timp în Habsburg (cu mențiunea că „burg” avea sensul de „cetate întărită”, „castel”).
Citadela uliilor
Creatorul acestei Citadele a uliilor (traducerea expresiei „Habichtsburg”) ar fi fost, potrivit legendelor, un anume Radbot, activ pe la începutul secolului al XI-lea. Vreme de două secole și jumătate descendenții familiei Habichtsburg-Habsburg nu și-au depășit statutul de provinciali, de marginali ai nobilimii germanice. Asta până când în 1246 Frederic „Bătăiosul”, duce de Austria din Casa de Babenberg, a murit fără să aibă moștenitori. Momentul s-a suprapus (la distanță de patru ani, e adevărat) cu decesul lui Frederic al II-lea de Hohenstaufen (1194-1250), monarhul care domnise asupra unui teritoriu uriaș, de-a lungul liniei Sicilia-Germania.
Papa Grigore mută cu Rudolf
Vreme de douăzeci și cinci de ani, Europa Centrală a fost cuprinsă de haos. Cel mai puternic și mai hrăpăreț dintre regii mari ai regiunii, Ottokar al II-lea al Boemiei, a profitat anexând Stiria și Carintia, în sudul Austriei. Visul lui era, de fapt, coroana imperială. Războaiele măcinau din interior lumea italo-germană, guelfii (partizanii papalității) ucideau ghibelini (susținătorii Imperiului), iar ultimii nu se lăsau mai prejos. Pentru a stopa măcelurile, papa Grigore al X-lea, ales în 1272, a făcut o mișcare inspirată. L-a propus pe tronul Imperiului Romano-German pe Rudolf de Habsburg, nobil obscur, lăudat de Sfântul Scaun pentru pioșenia sa.
Apusul unei case, ridicarea alteia
Puternicul Ottokar îl disprețuia, neobosind să-l numească pe Rudolf „conte mărunt și lefter”. Siguri că alegerea nu va supăra pe nimeni și nici nu va dezechilibra adevăratele lupte de culise, cei șapte electori germani întruniți la Frankfurt în 1273 și-au dat acordul, după trei zile de dezbateri și negocieri, asupra alegerii modestului Rudolf de Habsburg pe tronul imperial. Erau convinși că acesta nu va fi în stare să-și transmită sceptrul urmașilor, să construiască o dinastie. Cât de mult s-au înșelat! Rudolf avea 55 de ani la urcarea pe tron, alegerea sa punând capăt unei perioade extrem de agitate, numite Marele Interregn, și, totodată, marcând apusul unei lumi - a Casei de Hohenstaufen - și ridicarea alteia, a Habsburgilor.
Șase fiice bune de măritat
Noul împărat s-a dovedit un abil negociator și un excelent organizator și administrator, reușind să-și extindă domeniile (prin căsătorii aranjate și moșteniri) de la Lacul Konstanz până la Vosgi și de la pasul Sankt Gotthard până la Pădurea Neagră. „În jocurile sale diplomatice, Rudolf a deținut un atu: șase fiice bune de măritat. A inaugurat astfel o politică de alianțe matrimoniale extraordinară, care avea să constituie unul dintre fundamentele puterii dinastice a Habsburgilor. Ducele Albrecht de Saxonia, marchizul Otto al III-lea de Brandenburg și ducele Otto de Bavaria Inferioară, ultimii aparținând familiei dinastice a Ottonilor, au devenit ginerii împăratului. Însă Rudolf nu s-a mulțumit cu atât”, menționa biograful Jean des Cars în lucrarea „Saga dinastiei de Habsburg. De la Sfântul Imperiu la Uniunea Europeană” (Editura Trei, 2015).
Doborârea unui vechi rival
Împăratul nu și-a găsit liniștea până nu și-a consolidat puterea și în est. L-a înfruntat pe vechiul rival, Ottokar, regele Boemiei, cel mai periculos pretendent la coroana imperială și suveranul care rupsese bucăți însemnate din Austria odată cu stingerea dinastiei de Babenberg. Mai întâi, pentru că n-a vrut să se supună pașnic, Ottokar a fost izolat de aliați, apoi excomunicat de arhiepiscopul de Salzburg. Hăituit, trădat și slăbit, până la urmă Ottokar și-a plecat genunchiul, la Viena, în fața fostului conte „mărunt” și „lefter”, considerat (și) zgârcit pentru că se dusese vorba că-și cosea singur hainele. Ottokar a renunțat la Stiria, Carintia și Carniola, nu și la gândurile de răzbunare.
Mișelește
Și asta în ciuda intențiilor bune dovedite de Rudolf, care l-a acceptat ca stăpân al Boemiei, al Moraviei și al Ținutului Eger, ultimul teritoriu oferit ca zestre fiicei sale Judith, care a fost măritată cu un fiu al lui Ottokar, Venceslau al II-lea, tocmai pentru a stinge pentru totdeauna conflictul. Căsătoria celor doi copii de viță nobilă n-a fost însă suficientă pentru ca securea războiului să fie îngropată. Ostilitățile s-au încheiat abia după bătălia de la Dürnkrut, din 26 august 1278. Fugind de pe câmpul de luptă, Ottokar a fost ucis mișelește de câțiva austrieci din propriul anturaj. Istoria mare se deschisese în fața familiei de Habsburg …
Organizare nemțească
Sfântul Imperiu Romano-German n-a fost o monarhie absolută, ci un contract asociativ, conducătorul lui deținând supremația asupra celorlalți prinți. Acțiunile împăratului erau supravegheate îndeaproape de membrii dietei.
Împăratul-soldat
Împăratul Rudolf a fost foarte apropiat de soldații săi, cu care împărțea rația de mâncare pe timp de război. Vestit pentru nasul mare, Rudolf nu ezita să se autoironizeze, spre deliciul apropiaților.
Rudolf de Habsburg s-a stins din viață la 73 de ani, la Speyer (oraș liber și reședință imperială), pe Rin, după o domnie de optsprezece ani. El a ales Viena drept capitală în 1282, rezervând orașului un destin cu adevărat imperial.
Numită inițial Habichtsburg, la fel ca donjonul ridicat în apropierea orășelului Brugg, la răspântia unor drumuri importante care legau Italia de Germania, numele acestei familii se va simplifica, în timp, în Habsburg
Rudolf a deținut un atu: șase fiice bune de măritat. A inaugurat astfel o politică de alianțe matrimoniale extraordinară, care avea să constituie unul dintre fundamentele puterii dinastice a Habsburgilor”, Jean des Cars, istoric
6 secole a rezistat dinastia Habsburg în fruntea familiilor conducătoare ale lumii, între secolele XIII și XIX
55 de ani avea Rudolf Năsosul când a fost uns împărat al Sfântului Imperiu Romano-German; a domnit vreme de 18 ani