Este ziua în care privim spre tribunale ca spre niște catedrale goale, de unde dreptatea a plecat demult, lăsând în urmă doar ecoul unor proceduri reci și mirosul greu de cerneală pe dosare uitate.
Trăim un paradox dureros: cu cât avem mai multe legi, cu atât avem mai puțină dreptate. Cu cât vorbim mai mult despre „statul de drept”, cu atât simțim mai profund absența lui. Justiția în România nu mai este o certitudine, a devenit o „lebădă neagră”, acel eveniment imprevizibil, rar și cu impact devastator, care apare pe scena democrației noastre mai degrabă pentru a ne reaminti cât de fragil este totul, nu pentru a construi.
Nu putem vorbi despre starea justiției fără a analiza mediul în care funcționează politica actuală. Dacă am încerca să definim clasa politică de astăzi, am ajunge la o concluzie fundamentală înfricoșătoare: este „nimic mai mult decât nimic”. Nu mai este vorba despre ideologii, despre viziuni pe termen lung sau despre binele comun. Politica a devenit un joc de umbre, o succesiune de tranzacții oculte singura valoarefiind supraviețuirea la putere.
Acest „nimic” politic nu este un vid pasiv, este unul agresiv. El erodează substanța instituțiilor, lăsând în urmă doar forme fără fond. Atunci când politicul este guvernat de mediocritate și interes meschin, justiția încetează să mai fie un arbitru independent și se transformă, în cel mai bun caz, într-un instrument de negociere, iar în cel mai rău, într-o victimă colaterală. Justiția românească de astăzi este exact ceea ce este politicul: o structură care promite totul și nu oferă nimic mai mult decât o amânare perpetuă a adevărului.
Conceptul de „lebădă neagră”, teoretizat de Nassim Taleb, se referă la acele momente care schimbă cursul istoriei prin imprevizibilitatea lor. Justiția în România este această lebădă neagră. Cetățeanul nu mai știe la ce să se aștepte, din cauză că decizia judecătorească a devenit un eveniment aleatoriu. Suspiciunile de corupție, influența serviciilor, protocoalele secrete și interesele de grup au transformat actul de justiție într-o loterie crudă.
În loc să fie coloana vertebrală a democrației, justiția este elementul care o destabilizează prin imprevizibilitate. Când marile dosare se prescriu, când marii vinovați părăsesc țara sub privirile complice ale sistemului, justiția încetează să mai fie o funcție a statului și devine o anomalie a lui. Este lebăda neagră care apare la orizont pentru a ne anunța că democrația noastră este, de fapt, o simulare.
Filosofic, justiția se bazează pe un contract de încredere. Noi, cetățenii, cedăm statului dreptul de a ne judeca, în schimbul promisiunii de echitate. Ce se întâmplă însă când suspiciunea se transformă în aerul pe care îl respirăm? În România, suspiciunea nu mai este o excepție, este o stare de spirit. Suspectăm judecătorul, suspectăm procurorul, suspectăm legiuitorul.Această suspiciune generalizată este moartea spiritului civic. Dacă justiția este oarbă,nu în sensul imparțialității, dar în sensul ignorării realității, atunci cetățeanul se simte abandonat într-un univers absurd. Justiția noastră „oarbă” nu mai vede lacrimile victimelor, observă doar virgulele din codurile de procedură, folosite adesea ca portițe de scăpare pentru cei puternici. Este o justiție care a pierdut legătura cu morala, transformându-se într-o tehnică rece a manipulării textului de lege.
Se spune că „justiția amânată este justiție negată”. În România, timpul este cel mai mare inamic al dreptății. Procese care durează decenii, termene peste termene, rejudecări infinite,toate acestea nu sunt erori de sistem, sunt trăsături definitorii. O justiție care vine după zece ani nu mai este justiție, este doar o constatare tardivă a unei vieți distruse sau a unei averi devalizate.
Această întârziere programată servește „nimicului” politic, permite stingerea furiei publice, uitarea faptelor și, în final, prescripția. Justiția târzie este forma cea mai perversă de injustiție, deoarece poartă masca legalității în timp ce golește de conținut orice act de reparație morală.
În acest peisaj dezolant, nu trebuie să uităm dimensiunea umană. Există, fără îndoială, magistrați care încă mai cred în sfințenia funcției. Dar cât de greu este să fii drept într-un sistem strâmb? Acești oameni sunt adesea izolați, hărțuiți sau pur și simplu ignorați. Ei sunt martirii tăcuți ai unei justiții care a fost confiscată de zgomotul politicului.Durerea lor este egală cu a noastră. Ei văd, din interior, cum se prăbușește castelul de cărți și simt presiunea „nimicului” care vrea să-i transforme în simpli birocrați ai nedreptății. De Ziua Justiției, ar trebui să ne gândim și la ei,la cei care încă mai încearcă să țină balanța dreaptă într-o țară care pare să se încline tot mai mult spre prăpastie.
Unde am ajuns? Am ajuns în punctul în care justiția este o reflexie a vidului nostru moral. Politicul nu mai are ce să ofere, iar justiția, în loc să umple acest gol cu lumină, l-a accentuat cu umbre. Suntem într-un moment de răscruce unde „nimicul” riscă să devină absolut.
Și totuși, astăzi, de Ziua Justiției, refuzăm să ne resemnăm. Dincolo de cinism, dincolo de prescripții și de „lebedele negre” care ne bântuie sistemul, rămâne o sete ancestrală de dreptate. Nu o justiție oarbă la suferință, nu o justiție târzie care vine să pună flori pe mormântul adevărului, mai degrabă o justiție dreaptă.
Dacă justiția pământeană a ajuns să fie „nimic mai mult decât nimic”, atunci rugăciunea noastră de astăzi este una pentru demnitate. Să nu lăsăm lebăda neagră să ne înghită speranța. Chiar și în acest întuneric al suspiciunii, avem datoria de a aprinde o lumânare. Justiția nu este în clădiri, este în spirit. Astăzi, îmi plec capul în fața idealului de dreptate și plâng pentru realitatea ei. Dar mâine, mâine voi cere din nou o justiție dreaptă, pentru că fără ea, nu suntem o țară, suntem doar o mulțime rătăcită într-un deșert de birocrație.